All posts by Ana Alb

Will you remember yourself?

Vechiul dispozitiv de măsurat rușinea și tupeul s-a stricat definitiv. Niciunul dintre cele recent montate nu mai erau la fel de stricte cu privire la doze. Discreditând orice imagine a decenței ne lăsăm purtați de valul dezgustului și al perversiunii. Încărcătura era cu gloanțe de mătrăgună.

Nu mai vreau să ascult aceleași glasuri exprimând neputințe. Pretextele invocate aproape mă jenează și mă separ de prejudecățile în masă, care ștrangulează orice intenție.

S-a răzgândit. Nu mai era atât de convinsă că ce văzuse era o fantomă sau doar un rău materializat. Ne abandonăm unei transe incomplete, unde printez sentimente în slovă de foc.

Bătăile sărăciei mă lasă traumatizată. Salcia uscată nici măcar nu mai face umbra, ci doar inspiră. Meridianele mele mă îmbolnăvesc de mediocritate.

Soarta?Ce este soarta? Direcția prezentului nu îmi dă încredere în providență. Poate fi un număr de zile clar stabilite sau s-ar putea să fie o întâmplare; o ciocnire întâmplătoare produsă într-un timp indefinit. Nu știu ce e soarta?E un cuvânt mult prea categoric, iar el nu are grijă de noi. Ea ne rătăcește și ne determină să ne contorsionăm. Uneori devenim confuzi și ni se pare că o auzim, șoptind secretele rezolvării misterelor și a dilemelor. Probabil că e un fel de memorie. La naștere ni se dă o șansă, dar nu întotdeauna darurile noastre ne pot ajuta să ajungem unde ne dorim. Sunt tristă în fiecare zi ,tocmai pentru că nu găsești resursele necesare reușitei. E soarta ADN-ului,a genei care limitează,dar care poate și să propulseze spre excelență. Altădată e o mizerie, un continuu marș în mizerie. Nu e un concept, o gaură fără fund, o scară spre cer sau un crivăț tăios. Nu înseamnă nici aici, nici acolo, nici undeva, nici atunci, dar nici atât. Sunt o serie de spații, intervale, zăboviri, goluri. Reprezintă ceva relativ și incalificabil. Cum aș putea cântări soarta dacă e lipsită de orice proporție? În mine zac munți și ape, mlaștini și deșerturi, dar nu mă simt la adăpost.

Aș vrea să îmi cant o doină propriei morți, una care să se audă până la Dumnezeu. Aș deveni merinde pentru viermi și în sfârșit aș simți că am  primit ceea ce merit.

Interstellar

M-am calificat în finala interstelară. Mă așez într-un gol infinit și faptul acesta îmi provoacă leșinul. Ne despărțim într-un vid inexplicabil. Apoi plutesc. Într-o stea mi se vede reflecția. Nu pricep ce se întâmplă acolo. Mă zbat în carcasa închisă din care nu mă pot trezi. Aproape am înnebunit de disperare.

Halucinatii reci

Se vedea de sus cum se sprijină dorul în ceață și nu reușea să surprindă altceva decât jale. Cerea un picur de ploaie ca să-i stingă ritmul. I s-ar fi prelins toată transpirația și s-ar fi oprit în mijlocul străzii, ridicându-și mâinile precum învingătorii. Simțea cum îi tremură musculatura, dar totuși nu se oprea căci își dorea să-și depășească orice record. Îi plăcea să-și traseze noi limite, să se debaraseze de orice frică și de orice durere. Nu era una din femeie de platforme, găsea de cuviință că merita să urce și pe alte trepte. Învățase să ceară mâini care să o tragă, care să o ajute să urce pe scara nebunilor.

Și câteodată se credea frivolă și inocentă, dar de fapt cunoștea și murdăria și disprețul. Nici nu știa de ce aleargă în fiecare dimineață. Nu era neapărat o plăcere, ci simțea că vrea să fugă de sine, să își părăsească vața pentru o jumătate de oră. Acea viață zăgăzuită din care nu mai poate nicicum să iasă. Simțea în același timp că e singură, până la urmă nimeni nu părea să o urmărească. Oricât s-ar fi întors să privească în spate nu vedea decât absențe; Absența bătrânilor plecați în plimbările lungi de dimineață, absența privirii bărbaților ispititori, absența vagabonzilor dormind pe bănci. Era doar ea și acum se pregătea să plouă, dar ce ar fi fost dacă de data asta nu s-ar fi adăpostit. Va fi în ploaie și atunci se va simți ca într-un videoclip sau într-o scenă de dragoste dintr-un film romantic.

Cine a spus că suferința e universală nu făcea nicio greșeală. Dezamăgirea e stăpâna cuvintelor și a năzuințelor. Oare aș putea să reușesc? Oare voi fi suficient de bun?

Plopii erau la fel de înalți și scorojiți ca acum 16 ani, dar ea îi privea cu o altă față. Una care nu mai putea simți decât că nimic de dincolo de copilărie nu mai a fost la fel. Omul viziune a pierit în mijlocul abatorului de vise. S-ar fi putut salva prin scorneală. S-ar fi putut minți în continuare. Lumea poate fi uneori cât o acadea, iar alteori cât o rochie, azi am văzut însă că lumea e bani și atunci am realizat că de fapt asta nu mai era o minciună. Era un adevăr urât. Și s-a gândit dacă lumea aleargă pentru sens sau aleargă în sensul banilor?

Destul. Era o pasiune la mijloc. Desigur. Dar nu era oare și o mândrie, nu era nevoie de renume?

Venea vineri seara acasă de fiecare dată beat criță, dar era fericit. Era cel mai fericit om, deși arăta ca un porc, dar era un porc fericit. Distanța dintre fericirea mea și fericirea lui era reprezentată de câteva sticle de vin. Iată cât suntem de apropiați. Nu vedea nicio cale, mergea pe mai multe odată și mă gândeam că eu sunt mult prea trează, dar totuși fac la fel.

Nu-i plăcea să fie ea în acest moment. Se trezea să-și viziteze puii de pisică și să-și înnoade părul pe care apoi și-l rupea cu dinții. Se concentra asupra gândului cel mai îndepărtat de tot ceea ce o înconjoară și zăcea pe marginea lui ore întregi, fără să se clintească, fără să se plictiseasccă și fără să obosească. Câinele o lingea pe unghia de la picior și o certa de lipsa pedichiurii.

Mergeam odată la magazin și m-am decis că aș vrea să cumpăr o cisternă cu dragoste. Mi se părea tare amuzant și totuși nu am făcut-o. De departe însă ar fi fost cel mai trist lucru, căci răspunsul lor ar fi fost unul negativ.

Mi le-am îngropat pe rând visele, iluziile, dorințele și aspirațiile. Particip la funeraliile lor în fiecare zi. E tulburător în sine, dar dintotdeauna am fost deviați și să fim mulțumiți că n-am suferit noi înșine mutații. Se gândea într-o vreme cum ar fi s-și piardă mințile, dar gândul acesta a înfiorat-o atât de tare, încât s-a oprit din respirat în timp ce-și înghițea saliva. Încălțați cu obiecte călcăm pe uman și distrugem acea fărâmă de lumină. Ea poate să distrugă, dar poate fi o lumină care salvează, care sfâșie, dar care salvează. Arși pe dinăuntru îi dăm drumul, dar știm că suntem vii și că am simțit mentolul dorinței, tentația riscului și dragoste. Da, acea pasionantă destrăbălare de sentimente care îți cucerește mintea și-ți monopolizează rațiunea.

Era să fiu linșată de propriile minciuni. Sunt la un pas de prăpastie, dar mă îndrept și ascund. Zidită în urmele regretelor mă așez pe genunchii speranței. Spălată în ape murdare mă șterg în haina pudorii și îmi dezleg pansamentele inimii, care mi-au strâns prea tare rănile și mi-au lăsat cicatrici de cianură.

M-am sfârșit în farmecul clipei și mi-am jupuit pielea de șarpe în bula singurătății. S-a desprins și frumusețea momentului și am lasat-o să piară în ungherele urii și întunericului. Și știu că fiara poate fi potolită, dar amarul ce m-a cuprins deodată va persista, otrăvindu-mi fiecare por și umplându-l de puroi. Ce crud sentiment e orgoliul decorticat, ce umilitor se vede omul dezgolit, căruia i-au rămas doar veștminte ale slăbiciunii.

Ce trist și înecăcios e aerul fără oxigen.

Dar voi scrie așa cum n-am mai facut-o, împânzindu-mă cu golurile umplute la întâmplare pe apucate, chinuindu-mă să discern soiul conținutului.

Indiferent de planul înspăimântării, mă voi lăsa în mâinile prudenței. Alerg și iar alerg și nu mai vreau să mă găsească nimeni niciodată și vreau să-mi returnezi pe de-a-ntregul tot ce ai primit din inima mea tulburată.

,Omul împușcat rămâne cu glonțul infectat în  inimă

Și stă aici în carcera nebună, Îndepărtată e bătaia ce-o frământă În goana ei divină-n spre lumină.