All posts by Livia Alb

Întrebări tăcute….

„Mereu sperasem că viața mea se va scurge cu totul altfel decât a celorlalți, că va fi o viață cu sens, un sens poate inaccesibil mie, dar vizibil de undeva de foarte sus ca un desen pe o pajiște imensă. Nimic nu trebuia să fie întâmplător.„ (Mircea Cărtărescu, Orbitor)

Când am devenit conștientă de individualitatea mea, de eul meu, de existența mea în acest univers – o existență infimă, un atom rătăcit și debusolat- instantaneu a apărut o întrebare „grea„ – Care este sensul vieții mele? De ce am fost aruncată în acest loc, în acest timp și între acești oameni?

Singurul răspuns – deși pentru unii e neconcludent- a fost cel care spune că Dumnezeu a decis pentru fiecare dintre noi un anumit drum, o anumită desfășurare, o „funie„ de care ne ținem…o „funie„ cu nenumărate „noduri„, unele imposibil de desfăcut, inaccesibile, altele mai abordabile….

Deci suntem „actori„ pe scena vieții, singura diferență este că nu ne cunoaștem replicile, le improvizăm pe parcurs, sub supravegherea Regizorului, a divinității.

Și…totuși…conștientă că drumul meu a fost deja stabilit, îndrăzneam să sper că drumul meu nu va fi ca al celorlalți, că nu voi accepta rolul de individ încorsetat în legile și regulile societății, incapabil de un gest sau de o izbucnire nebunească, care vor face diferența.  Năzuiam spre ceva diferit, spre altceva decât o biografie ce se rezumă  la botez, școală, nuntă și înmormântare.  Nu voiam ca în final sa fiu doar o fotografie îngălbenită și un nume din miile și milioanele de nume….Așa visam, deși știam că visele și dorințele se pot transforma de multe ori în dezamăgiri crunte….

De fapt nu s-au transformat în dezamăgiri, ci în niște constatări, descoperite de mulți alții :), constatări care spun încă o dată, dacă mai e nevoie, despre vulnerabilitatea și nimicnicia noastră.  Și în nimicnicia noastră ce sens să existe decât acela de a ne trăi viața prin cei de lângă noi?! Oricât de diferiți am dori să fim și oricâte realizări extraordinare am aduna, în final le putem trăi doar împărtășindu-le cu ceilalți.

Treptat am renunțat la întrebarea „grea„ și am pus întrebări mai ușoare- Ce pot face pentru ceilalți? Ce am greșit față de ceilalți? Iar răspunsurile apar când te aștepți mai puțin….

Așadar devenim oameni prin oameni…Drumul nostru, drept, sinuos, descendent sau ascendent va fi mereu un drum parcurs alături de aproapele tău, alături de oameni….

Despre măreția munților….și măreția omului…

Mircea Cărtărescu spune într-un interviu să acceptăm clișeele, să acceptăm că au un anumit farmec…Așadar, chiar dacă poate părea un clișeu, o călătorie de câteva ore – cu telescaunul, pe jos, urcat, coborât, alunecat, transpirat 🙂 , dar mai ales contemplat – ne-a convins încă o dată de frumusețea ”înălțătoare” a munților.  Am fost la altitudine și la propriu și la figurat 🙂 , am respirat aerul tare de munte și am simțit că inima noastră bate la unison cu “inima” pădurii întunecoase ;i răcoroase și în ritmul cascadei ce-și revarsă apele de gheață peste stâncile dăltuite parcă de mâna omului….

Deși pare o compunere pe care profa ` de română o dă ca temă elevilor, despre natură nu se poate vorbi decât în termeni ce pot exprima uimirea și admirația….

Și pentru ca măreția naturii să fie completată în mod fericit, Dumnezeu  a dat oameni ce inspiră admirație și respect. Unii și-au arătat măreția prin sacrificiu și prin lupta împotriva opresiunii comuniste, iar alții prin forța creațiilor literare, ce oglindesc soarta omului. Memorialul de la Sighet – priviri dureroase, celule lugubre, obiecte imprimate de suferință, mii de fotografii spunând mii de povești – îți strânge inima ca o gheară, arătându-ți puterea de neînfrânt a omului în numele credinței și în numele adevărului.

Casele memoriale ‘George Coșbuc’ și ‘Liviu Rebreanu’ ne vorbesc prin imagini, cuvinte, costume, pagini îngălbenite despre cei care au fost “aleși”  să scrie despre tot ceea ce tulbură inima omului. “Vocea” lor va învinge timpul și uitarea….

Chiar dacă avem tendința să ne amintim momentele neplăcute, penibile de pe firul vieții noastre, cred, totuși, că o astfel de călătorie, “medicament” pentru trup și suflet, poate învinge uitarea, fiind un punct luminos pe “harta” noastră existențială….

Și să nu uităm poate cel mai important aspect 🙂 Salutăm inițiativa organizatorului…

The Red Thread

Chinezii spun că există un fir roșu, invizibil pentru noi, care îi leagă pe aceia care trebuie să se întâlnească, indiferent de timp, de spațiu și de circumstanțe. Așadar întâlnirea este inevitabilă….

Cred că sunt doar povești inventate pentru cei care simt tot mai pregnant înfrângerea sau zbaterea inutilă în dorința de a-și găsi locul, de a-și trăi visele și ….fericirea…

În spectacolul, jalnic sau fabulos, al vieții noastre jucăm un rol, nenorocit, grozav, titanic sau cumplit, încercăm să îl jucăm cât mai convingător cu putință, perseverăm, ne impunem alte și alte obiective, cât mai înalte, cât mai înduioșătoare și mai impresionante în speranța că, totuși, vom descoperi ceea ce, din clipa în care am devenit conștienți de propriul eu, tot am căutat..

Sunt ca Sisif, lupt din răsputeri, mă încurajez, urc încet panta dureroasă a resemnării spre piscurile cu zâmbete înșelătoare..urc, cu inima tremurând de emoția reușitei….urc….urc….și …..cad, mă prăvălesc prin colbul amar  ce mă îneacă, prin pietrele tăioase ce îmi lasă cicatrici adânci…

Strădania și perseverența mi-au arătat încă o dată…m-au izbit….nu sunt potrivită pentru acest rol, nu mi-am găsit locul și timpul…nu-mi mai aparțin mie…

Something is wrong in this show….I am not myself anymore…Have I ever been?! I failed once again…The red thread is just an illusion….an illusion that helps you to carry on with this sad and irreversible show…

Dincolo de cuvinte….

In 1842 a fost realizata prima anestezie …ce simplu pare…putina substanta magica si simturile noastre sunt adormite…nicio durere, nicio suferinta, nicio senzatie, doar o amorteala a intregului organism…Daca ar fi la fel de simplu si cu sentimentele, cu emotiile, cu sufletul…daca am putea sa le anesteziem, sa nu mai avem parte de dezamagiri, de dureri apasatoare, de suferinte mute, de senzatia ca se rupe ceva in forul tau launtric….Avem nevoie de o ” anestezie” a sufletului, macar pentru cateva zile…sau cateva minute…sau cateva clipe…insa atunci nu am mai fi oameni…am fi doar niste masinarii reglate dupa bunul nostru plac…

Cand sangerezi ai nevoie de un pansament, cand te doare iei un analgezic, cand te dor dintii ii tratezi, dar cand te doare inima ce faci?! Exista un raspuns clar, valabil, eficient?! ….Probabil fiecare are propriul sau raspuns….sau poate fiecare este in cautarea unui raspuns…

 

Love rain

Iubesc ploaia, iubesc  murmurul picaturilor pe acoperisul dur,  iubesc prospetimea aerului inviorat, iubesc mirosul de praf umed ce insoteste  ploaia de vara,iubesc ploile marunte si interminabile de toamna, iubesc picaturile ce serpuiesc pe fereastra camerei mele, iubesc melodia ploii…si vreau sa cred ca puterea magica a apei va sterge tot, toata mizeria, toata rautatea, toata incrancenarea din ochii nostri, toata meschinaria ce ne domina uneori, toata durerea celor care au cazut, toata suferinta din ochii unui copil flamand si descult, tot egoismul ce ne innegreste orizontul, toata  indiferenta fata de cei de langa noi…

Doar noi si ploaia…siroaie calde care vin peste noi ca o mangaiere si ca o promisiune ca totul va fi bine, ca totul va fi pur, va pulsa de viata, ca ne vom recapata zambetul autentic, emotia adevarata, surasul inocent si bucuria impartasita cu cei de langa noi…

Iubesc ploaia, iubesc linistea adusa de ploaie, iubesc acel moment cand ploaia cade peste mine si ma transforma, imi da putere , imi da dorinta de a visa, da a face planuri, de a dansa pur si simplu, fara motiv, doar pentru ca pot sa dansez…

Ascultand cadenta picaturilor pe terasa de sticla verzuie, ma detasez de realitate, las totul in urma si ma bucur de acel moment de liniste pura, de muzica  fluida ce imi patrunde  in sufletul obosit, incercand sa il revigoreze…..