Vechiul dispozitiv de măsurat rușinea și tupeul s-a stricat definitiv. Niciunul dintre cele recent montate nu mai erau la fel de stricte cu privire la doze. Discreditând orice imagine a decenței ne lăsăm purtați de valul dezgustului și al perversiunii. Încărcătura era cu gloanțe de mătrăgună.

Nu mai vreau să ascult aceleași glasuri exprimând neputințe. Pretextele invocate aproape mă jenează și mă separ de prejudecățile în masă, care ștrangulează orice intenție.

S-a răzgândit. Nu mai era atât de convinsă că ce văzuse era o fantomă sau doar un rău materializat. Ne abandonăm unei transe incomplete, unde printez sentimente în slovă de foc.

Bătăile sărăciei mă lasă traumatizată. Salcia uscată nici măcar nu mai face umbra, ci doar inspiră. Meridianele mele mă îmbolnăvesc de mediocritate.

Soarta?Ce este soarta? Direcția prezentului nu îmi dă încredere în providență. Poate fi un număr de zile clar stabilite sau s-ar putea să fie o întâmplare; o ciocnire întâmplătoare produsă într-un timp indefinit. Nu știu ce e soarta?E un cuvânt mult prea categoric, iar el nu are grijă de noi. Ea ne rătăcește și ne determină să ne contorsionăm. Uneori devenim confuzi și ni se pare că o auzim, șoptind secretele rezolvării misterelor și a dilemelor. Probabil că e un fel de memorie. La naștere ni se dă o șansă, dar nu întotdeauna darurile noastre ne pot ajuta să ajungem unde ne dorim. Sunt tristă în fiecare zi ,tocmai pentru că nu găsești resursele necesare reușitei. E soarta ADN-ului,a genei care limitează,dar care poate și să propulseze spre excelență. Altădată e o mizerie, un continuu marș în mizerie. Nu e un concept, o gaură fără fund, o scară spre cer sau un crivăț tăios. Nu înseamnă nici aici, nici acolo, nici undeva, nici atunci, dar nici atât. Sunt o serie de spații, intervale, zăboviri, goluri. Reprezintă ceva relativ și incalificabil. Cum aș putea cântări soarta dacă e lipsită de orice proporție? În mine zac munți și ape, mlaștini și deșerturi, dar nu mă simt la adăpost.

Aș vrea să îmi cant o doină propriei morți, una care să se audă până la Dumnezeu. Aș deveni merinde pentru viermi și în sfârșit aș simți că am  primit ceea ce merit.

M-am calificat în finala interstelară. Mă așez într-un gol infinit și faptul acesta îmi provoacă leșinul. Ne despărțim într-un vid inexplicabil. Apoi plutesc. Într-o stea mi se vede reflecția. Nu pricep ce se întâmplă acolo. Mă zbat în carcasa închisă din care nu mă pot trezi. Aproape am înnebunit de disperare.

„Mereu sperasem că viața mea se va scurge cu totul altfel decât a celorlalți, că va fi o viață cu sens, un sens poate inaccesibil mie, dar vizibil de undeva de foarte sus ca un desen pe o pajiște imensă. Nimic nu trebuia să fie întâmplător.„ (Mircea Cărtărescu, Orbitor)

Când am devenit conștientă de individualitatea mea, de eul meu, de existența mea în acest univers – o existență infimă, un atom rătăcit și debusolat- instantaneu a apărut o întrebare „grea„ – Care este sensul vieții mele? De ce am fost aruncată în acest loc, în acest timp și între acești oameni?

Singurul răspuns – deși pentru unii e neconcludent- a fost cel care spune că Dumnezeu a decis pentru fiecare dintre noi un anumit drum, o anumită desfășurare, o „funie„ de care ne ținem…o „funie„ cu nenumărate „noduri„, unele imposibil de desfăcut, inaccesibile, altele mai abordabile….

Deci suntem „actori„ pe scena vieții, singura diferență este că nu ne cunoaștem replicile, le improvizăm pe parcurs, sub supravegherea Regizorului, a divinității.

Și…totuși…conștientă că drumul meu a fost deja stabilit, îndrăzneam să sper că drumul meu nu va fi ca al celorlalți, că nu voi accepta rolul de individ încorsetat în legile și regulile societății, incapabil de un gest sau de o izbucnire nebunească, care vor face diferența.  Năzuiam spre ceva diferit, spre altceva decât o biografie ce se rezumă  la botez, școală, nuntă și înmormântare.  Nu voiam ca în final sa fiu doar o fotografie îngălbenită și un nume din miile și milioanele de nume….Așa visam, deși știam că visele și dorințele se pot transforma de multe ori în dezamăgiri crunte….

De fapt nu s-au transformat în dezamăgiri, ci în niște constatări, descoperite de mulți alții :), constatări care spun încă o dată, dacă mai e nevoie, despre vulnerabilitatea și nimicnicia noastră.  Și în nimicnicia noastră ce sens să existe decât acela de a ne trăi viața prin cei de lângă noi?! Oricât de diferiți am dori să fim și oricâte realizări extraordinare am aduna, în final le putem trăi doar împărtășindu-le cu ceilalți.

Treptat am renunțat la întrebarea „grea„ și am pus întrebări mai ușoare- Ce pot face pentru ceilalți? Ce am greșit față de ceilalți? Iar răspunsurile apar când te aștepți mai puțin….

Așadar devenim oameni prin oameni…Drumul nostru, drept, sinuos, descendent sau ascendent va fi mereu un drum parcurs alături de aproapele tău, alături de oameni….

Mircea Cărtărescu spune într-un interviu să acceptăm clișeele, să acceptăm că au un anumit farmec…Așadar, chiar dacă poate părea un clișeu, o călătorie de câteva ore – cu telescaunul, pe jos, urcat, coborât, alunecat, transpirat 🙂 , dar mai ales contemplat – ne-a convins încă o dată de frumusețea ”înălțătoare” a munților.  Am fost la altitudine și la propriu și la figurat 🙂 , am respirat aerul tare de munte și am simțit că inima noastră bate la unison cu “inima” pădurii întunecoase ;i răcoroase și în ritmul cascadei ce-și revarsă apele de gheață peste stâncile dăltuite parcă de mâna omului….

Deși pare o compunere pe care profa ` de română o dă ca temă elevilor, despre natură nu se poate vorbi decât în termeni ce pot exprima uimirea și admirația….

Și pentru ca măreția naturii să fie completată în mod fericit, Dumnezeu  a dat oameni ce inspiră admirație și respect. Unii și-au arătat măreția prin sacrificiu și prin lupta împotriva opresiunii comuniste, iar alții prin forța creațiilor literare, ce oglindesc soarta omului. Memorialul de la Sighet – priviri dureroase, celule lugubre, obiecte imprimate de suferință, mii de fotografii spunând mii de povești – îți strânge inima ca o gheară, arătându-ți puterea de neînfrânt a omului în numele credinței și în numele adevărului.

Casele memoriale ‘George Coșbuc’ și ‘Liviu Rebreanu’ ne vorbesc prin imagini, cuvinte, costume, pagini îngălbenite despre cei care au fost “aleși”  să scrie despre tot ceea ce tulbură inima omului. “Vocea” lor va învinge timpul și uitarea….

Chiar dacă avem tendința să ne amintim momentele neplăcute, penibile de pe firul vieții noastre, cred, totuși, că o astfel de călătorie, “medicament” pentru trup și suflet, poate învinge uitarea, fiind un punct luminos pe “harta” noastră existențială….

Și să nu uităm poate cel mai important aspect 🙂 Salutăm inițiativa organizatorului…

Chinezii spun că există un fir roșu, invizibil pentru noi, care îi leagă pe aceia care trebuie să se întâlnească, indiferent de timp, de spațiu și de circumstanțe. Așadar întâlnirea este inevitabilă….

Cred că sunt doar povești inventate pentru cei care simt tot mai pregnant înfrângerea sau zbaterea inutilă în dorința de a-și găsi locul, de a-și trăi visele și ….fericirea…

În spectacolul, jalnic sau fabulos, al vieții noastre jucăm un rol, nenorocit, grozav, titanic sau cumplit, încercăm să îl jucăm cât mai convingător cu putință, perseverăm, ne impunem alte și alte obiective, cât mai înalte, cât mai înduioșătoare și mai impresionante în speranța că, totuși, vom descoperi ceea ce, din clipa în care am devenit conștienți de propriul eu, tot am căutat..

Sunt ca Sisif, lupt din răsputeri, mă încurajez, urc încet panta dureroasă a resemnării spre piscurile cu zâmbete înșelătoare..urc, cu inima tremurând de emoția reușitei….urc….urc….și …..cad, mă prăvălesc prin colbul amar  ce mă îneacă, prin pietrele tăioase ce îmi lasă cicatrici adânci…

Strădania și perseverența mi-au arătat încă o dată…m-au izbit….nu sunt potrivită pentru acest rol, nu mi-am găsit locul și timpul…nu-mi mai aparțin mie…

Something is wrong in this show….I am not myself anymore…Have I ever been?! I failed once again…The red thread is just an illusion….an illusion that helps you to carry on with this sad and irreversible show…

Se vedea de sus cum se sprijină dorul în ceață și nu reușea să surprindă altceva decât jale. Cerea un picur de ploaie ca să-i stingă ritmul. I s-ar fi prelins toată transpirația și s-ar fi oprit în mijlocul străzii, ridicându-și mâinile precum învingătorii. Simțea cum îi tremură musculatura, dar totuși nu se oprea căci își dorea să-și depășească orice record. Îi plăcea să-și traseze noi limite, să se debaraseze de orice frică și de orice durere. Nu era una din femeie de platforme, găsea de cuviință că merita să urce și pe alte trepte. Învățase să ceară mâini care să o tragă, care să o ajute să urce pe scara nebunilor.

Și câteodată se credea frivolă și inocentă, dar de fapt cunoștea și murdăria și disprețul. Nici nu știa de ce aleargă în fiecare dimineață. Nu era neapărat o plăcere, ci simțea că vrea să fugă de sine, să își părăsească vața pentru o jumătate de oră. Acea viață zăgăzuită din care nu mai poate nicicum să iasă. Simțea în același timp că e singură, până la urmă nimeni nu părea să o urmărească. Oricât s-ar fi întors să privească în spate nu vedea decât absențe; Absența bătrânilor plecați în plimbările lungi de dimineață, absența privirii bărbaților ispititori, absența vagabonzilor dormind pe bănci. Era doar ea și acum se pregătea să plouă, dar ce ar fi fost dacă de data asta nu s-ar fi adăpostit. Va fi în ploaie și atunci se va simți ca într-un videoclip sau într-o scenă de dragoste dintr-un film romantic.

Cine a spus că suferința e universală nu făcea nicio greșeală. Dezamăgirea e stăpâna cuvintelor și a năzuințelor. Oare aș putea să reușesc? Oare voi fi suficient de bun?

Plopii erau la fel de înalți și scorojiți ca acum 16 ani, dar ea îi privea cu o altă față. Una care nu mai putea simți decât că nimic de dincolo de copilărie nu mai a fost la fel. Omul viziune a pierit în mijlocul abatorului de vise. S-ar fi putut salva prin scorneală. S-ar fi putut minți în continuare. Lumea poate fi uneori cât o acadea, iar alteori cât o rochie, azi am văzut însă că lumea e bani și atunci am realizat că de fapt asta nu mai era o minciună. Era un adevăr urât. Și s-a gândit dacă lumea aleargă pentru sens sau aleargă în sensul banilor?

Destul. Era o pasiune la mijloc. Desigur. Dar nu era oare și o mândrie, nu era nevoie de renume?

Venea vineri seara acasă de fiecare dată beat criță, dar era fericit. Era cel mai fericit om, deși arăta ca un porc, dar era un porc fericit. Distanța dintre fericirea mea și fericirea lui era reprezentată de câteva sticle de vin. Iată cât suntem de apropiați. Nu vedea nicio cale, mergea pe mai multe odată și mă gândeam că eu sunt mult prea trează, dar totuși fac la fel.

Nu-i plăcea să fie ea în acest moment. Se trezea să-și viziteze puii de pisică și să-și înnoade părul pe care apoi și-l rupea cu dinții. Se concentra asupra gândului cel mai îndepărtat de tot ceea ce o înconjoară și zăcea pe marginea lui ore întregi, fără să se clintească, fără să se plictiseasccă și fără să obosească. Câinele o lingea pe unghia de la picior și o certa de lipsa pedichiurii.

Mergeam odată la magazin și m-am decis că aș vrea să cumpăr o cisternă cu dragoste. Mi se părea tare amuzant și totuși nu am făcut-o. De departe însă ar fi fost cel mai trist lucru, căci răspunsul lor ar fi fost unul negativ.

Mi le-am îngropat pe rând visele, iluziile, dorințele și aspirațiile. Particip la funeraliile lor în fiecare zi. E tulburător în sine, dar dintotdeauna am fost deviați și să fim mulțumiți că n-am suferit noi înșine mutații. Se gândea într-o vreme cum ar fi s-și piardă mințile, dar gândul acesta a înfiorat-o atât de tare, încât s-a oprit din respirat în timp ce-și înghițea saliva. Încălțați cu obiecte călcăm pe uman și distrugem acea fărâmă de lumină. Ea poate să distrugă, dar poate fi o lumină care salvează, care sfâșie, dar care salvează. Arși pe dinăuntru îi dăm drumul, dar știm că suntem vii și că am simțit mentolul dorinței, tentația riscului și dragoste. Da, acea pasionantă destrăbălare de sentimente care îți cucerește mintea și-ți monopolizează rațiunea.

Era să fiu linșată de propriile minciuni. Sunt la un pas de prăpastie, dar mă îndrept și ascund. Zidită în urmele regretelor mă așez pe genunchii speranței. Spălată în ape murdare mă șterg în haina pudorii și îmi dezleg pansamentele inimii, care mi-au strâns prea tare rănile și mi-au lăsat cicatrici de cianură.

M-am sfârșit în farmecul clipei și mi-am jupuit pielea de șarpe în bula singurătății. S-a desprins și frumusețea momentului și am lasat-o să piară în ungherele urii și întunericului. Și știu că fiara poate fi potolită, dar amarul ce m-a cuprins deodată va persista, otrăvindu-mi fiecare por și umplându-l de puroi. Ce crud sentiment e orgoliul decorticat, ce umilitor se vede omul dezgolit, căruia i-au rămas doar veștminte ale slăbiciunii.

Ce trist și înecăcios e aerul fără oxigen.

Dar voi scrie așa cum n-am mai facut-o, împânzindu-mă cu golurile umplute la întâmplare pe apucate, chinuindu-mă să discern soiul conținutului.

Indiferent de planul înspăimântării, mă voi lăsa în mâinile prudenței. Alerg și iar alerg și nu mai vreau să mă găsească nimeni niciodată și vreau să-mi returnezi pe de-a-ntregul tot ce ai primit din inima mea tulburată.

,Omul împușcat rămâne cu glonțul infectat în  inimă

Și stă aici în carcera nebună, Îndepărtată e bătaia ce-o frământă În goana ei divină-n spre lumină.

In 1842 a fost realizata prima anestezie …ce simplu pare…putina substanta magica si simturile noastre sunt adormite…nicio durere, nicio suferinta, nicio senzatie, doar o amorteala a intregului organism…Daca ar fi la fel de simplu si cu sentimentele, cu emotiile, cu sufletul…daca am putea sa le anesteziem, sa nu mai avem parte de dezamagiri, de dureri apasatoare, de suferinte mute, de senzatia ca se rupe ceva in forul tau launtric….Avem nevoie de o ” anestezie” a sufletului, macar pentru cateva zile…sau cateva minute…sau cateva clipe…insa atunci nu am mai fi oameni…am fi doar niste masinarii reglate dupa bunul nostru plac…

Cand sangerezi ai nevoie de un pansament, cand te doare iei un analgezic, cand te dor dintii ii tratezi, dar cand te doare inima ce faci?! Exista un raspuns clar, valabil, eficient?! ….Probabil fiecare are propriul sau raspuns….sau poate fiecare este in cautarea unui raspuns…

Iubesc ploaia, iubesc  murmurul picaturilor pe acoperisul dur,  iubesc prospetimea aerului inviorat, iubesc mirosul de praf umed ce insoteste  ploaia de vara,iubesc ploile marunte si interminabile de toamna, iubesc picaturile ce serpuiesc pe fereastra camerei mele, iubesc melodia ploii…si vreau sa cred ca puterea magica a apei va sterge tot, toata mizeria, toata rautatea, toata incrancenarea din ochii nostri, toata meschinaria ce ne domina uneori, toata durerea celor care au cazut, toata suferinta din ochii unui copil flamand si descult, tot egoismul ce ne innegreste orizontul, toata  indiferenta fata de cei de langa noi…

Doar noi si ploaia…siroaie calde care vin peste noi ca o mangaiere si ca o promisiune ca totul va fi bine, ca totul va fi pur, va pulsa de viata, ca ne vom recapata zambetul autentic, emotia adevarata, surasul inocent si bucuria impartasita cu cei de langa noi…

Iubesc ploaia, iubesc linistea adusa de ploaie, iubesc acel moment cand ploaia cade peste mine si ma transforma, imi da putere , imi da dorinta de a visa, da a face planuri, de a dansa pur si simplu, fara motiv, doar pentru ca pot sa dansez…

Ascultand cadenta picaturilor pe terasa de sticla verzuie, ma detasez de realitate, las totul in urma si ma bucur de acel moment de liniste pura, de muzica  fluida ce imi patrunde  in sufletul obosit, incercand sa il revigoreze…..