Tag Archives: viaţă

A munci, a trăi …

Posted on by
4

„Multinaţională de prestigiu, cu peste 5000 de angajaţi în 50 de ţări, cu o cifră de afaceri de peste 50 de milioane de dolari anual, căutăm pentru filiala din România un bun specialist în … , cu aptitudini în … şi experienţă de minim … ani. Oferim un job într-un domeniu extrem de dinamic, pachet salarial atractiv, numeroase beneficii pentru angajaţi, lucrul într-o echipă tânără, dornică de afirmare”. Cam aşa sună multe anunţuri de recrutare de pe site-urile specializate de la noi.

Poate dorinţa de a lucra într-un mediu plin de profesionalism, într-o companie cu o renumită carte de vizită, poate colectivul tânăr mai sus amintit, însă cu certitudine pachetul salarial au făcut-o să-şi depună CV-ul. Avea experienţă, avea ambiţie, dar mai presus de toate avea nevoie de bani. Locuia în chirie, cu soţul şi fiica sa de 5 ani. Locuiau într-o garsonieră, iar banii ce intrau lunar în casă din salarii erau prea puţini pentru un trai cum îşi dorea. Nu mai dorea să ia autobuzul 15 către muncă, nu mai dorea să aştepte eliberarea băii dimineaţa, nu mai dorea să-şi petreacă concediul la ţară, la părinţi. Dorea un trai „normal”, iar acum a apărut o oportunitate. A trecut cu brio interviul, ştia ce-şi doreşte şi nimic nu o putea împiedica. Şi-a negociat un salariu bun, chiar foarte bun, un salariu la care mulţi români nici nu visează. Era fericită.

Şi-a dat seama repede că noul job trebuie să-i aducă şi un nou statut social, pe măsura „pachetului salarial atractiv” de care beneficia. A pus ochii pe un apartament cu 2 camere, într-unul din noile cartiere rezidenţiale. Creditul pe 20 de ani l-a obţinut fără probleme. La un asemenea venit nici nu se punea problema. Acum familia ei trăia fericită, fetiţa avea camera ei, decorată frumos, jucării peste jucării şi multe zâmbete. Nici la serviciu nu mai putea ajunge cu autobuzul, cum să meargă cu autobuzul în costumul negru, parte din „prestanţa şi eleganţa unei companii renumite” ? Soţului i-a rămas Dacia din ’95, iar ea şi-a luat un credit pentru o maşinuţă, nu mare, una mică de oraş, potrivită pentru stilul ei activ. Din salariul ei puteau plăti creditele şi mai rămânea ceva, iar din salariul soţului puteau trăi îndestulător.

De la cele 8 ore câte muncea iniţial pe zi, a ajuns la 9, 10 în scurt timp. „Un mic sacrificiu pentru firmă, doar temporar, desigur”, erau cuvintele şefului direct, dar şi cuvintele pe care şi le spunea ea cu gândul la ratele pe care trebuia să le plătească lunar. Iar cu banca nu te joci. Oricum, îşi zicea, peste vreo lună, două, toată familia va pleca într-o binemeritată excursie în Croaţia, excursie care acum un an părea o fantezie.

Însă volumul de muncă creştea într-un ritm aproape exponenţial. Cele 10 ore, au devenit 11, cele 11 ore au devenit 12. Pleca în grabă dimineaţa, fără să mănânce nimic, dar având grijă să termine 2 ceşti de cafea pe nerăsuflate. Se grăbea să ajungă printre primii, şefii vor fi bucuroşi când vor vedea pontajul. Îl ruga pe soţ să o ducă pe fetiţă la grădiniţă, acea grădiniţă în stil occidental, pe lângă zidurile căreia, acum un an doar, trecea gândindu-se când oare va avea bani suficienţi ca şi fetiţa ei să înveţe într-un asemenea loc. Ar fi vrut să-şi pună la serviciu câteva din scoverzile cu gem făcute de mama ei, special pentru fetiţa ei care lucrează din greu. Era gem din sat, făcut din prune din sat, culese cu grijă, alese cele stricate, iar apoi preparate aşa cum se făceau de sute de ani în acest sătuc parcă uitat de civilizaţie. Dar nu-şi puse, îi era teamă să nu-şi păteze costumul negru, călcat la perfecţie, care îi venea de parcă a fost croit după ea. Traficul marelui oraş o irita. Privea cadranul ceasului din 10 în 10 secunde, în timp ce coada de maşini din faţa ei părea interminabilă. A întârziat. Telefonul de serviciu sună. Era şeful său. De fapt titulatura nu era de şef, ci o titulatură mai pompoasă, un englezism care inspira admiraţie şi neapărat un procent în plus la salariu. Dar pentru ea era un şef. Nu autoritar, ci doar corect. Doar şi el răspundea unui alt şef, cu o titulatură şi mai pompoasă, cu un salariu şi mai mare. Acum îi aducea aminte că a întârziat, că mulţi clienţi sunt nemulţumiţi, iar că asta va avea repercusiuni asupra salariului pe luna aceasta. Ea i-a explicat situaţia, l-a asigurat că nu se va mai întâmpla, a închis telefonul şi a început să plângă. Nu mult, doar două trei lacrimi. De ce nu i se recunoaşte meritul de a sta peste program, de ce la cea mai mică întârziere e penalizată?

Ajunsă la lucru, abia apuca să-şi salute colegii, că şi începea un briefing, în principiu un din ce în ce mai lung to-do list. Apoi munca. Orele în faţa laptopului treceau una câte una, întrerupte doar de scurte pauze în care îşi odihnea ochii roşii, care o usturau din ce în ce mai tare. Pauza de masă de o oră erau de fapt 20 de minute în care fugea până jos, îşi lua două sau trei sandwitch-uri calde, poate un hamburger şi mai mereu o sticlă de jumătate de cola. Deja nu mai îi simţea gustul, dar simţea cum zahărul îşi face efectul şi dintr-o dată parcă are o şi mai mare putere de muncă. Neapărat sorbea cu repeziciune o cafea, din ce în ce mai tare. Ştia că nu e sănătos ce face, însă se consola cu gândul că ea e o femeie puternică, care nu are vicii, iar vacanţa care va urma va reprezenta un punct de cotitură în viaţa ei. Îşi promitea că la întoarcere o să aibă mai mare grijă de ea.

Nici nu-şi dădu seama când se făcu ora 5, însă observă că nimeni nu pleacă deşi programul de lucru i-ar îndreptăţi să facă asta. Odată cu venirea crizei economice, s-a renunţat la unii angajaţi, însă volumul de muncă a rămas acelaşi, poate chiar a crescut. Fiecare trebuia să tragă tare pentru ca firma să iasă din această stare. Temporară, după cum auzeau frecvent de la cei mai mari. Erau mulţi colegi în departament, însă ei nu-i prea plăcea să iasă în oraş cu ei. Poate romgleza lor o enerva, poate faptul că păreau falşi, poate invidia că unii pot sta până la ora 8 la lucru şi a doua zi par proaspeţi ca şi cum ar veni din week-end. Simţea ameninţarea lor, fiecare „Good Job” pe care şefii îl adresau colegilor ei, era de fapt o laudă pe care ea nu o primea, deci încă nu munceşte suficient şi prin urmare trebuie să mai facă un mic efort.

Ajungea seara târziu, acasă. Fetiţa se culcase deja. Era a treia zi în care n-o văzuse, deşi locuiau sub acelaşi acoperiş, deşi era fata ei, ce naiba. Şi-ar fi dorit să o îmbrăţişeze, dar nu vroia să o trezească. Mânca la repezeală porţia de semipreparate pe care tocmai şi-a luat-o de hypermarket-ul din drum, în timp ce află de la soţ despre timpul petrecut de acesta cu fetiţa în parc, despre cum a dus-o la Zoo şi i-a cumpărat îngheţată şi vată pe băţ. Nu mai avea puterea să facă duş, pleoapele i se închideau involuntar, ascunzându-i cearcănele din ce în ce mai proeminente. „Dragă, sâmbăta asta o să trebuiască să merg vreo 4 ore la lucru. 4 ore, nu mai mult, iar apoi mergem la părinţii tăi cum am stabilit. Promit.”; Îi veni greu să-i spună asta soţului, parcă fraza stătea blocată undeva între corzile vocale. Deşi ştia că astea 4 ore aveau să fie 6 sau 8, deşi ştia că nu vor ajunge la părinţii soţului, faptul că i-a zis îi ridică piatra de pe inimă şi adormi.

Citi email-ul de 3 ori şi nu-i venea să creadă: „Din pricina unor reduceri de personal, cauzate de contextul economic şi pentru că numărul de proiecte a crescut substanţial, noi credem că ar fi de preferat ca în următoarele 3 luni să nu plecaţi în concediu, cu menţiunea că gestul d-voastră va fi apreciat cum se cuvine”. Era o circulară internă. Nu mai putu şi izbucni în lacrimi. Lacrimile se transformară rapid în furie şi mai hotărâtă ca niciodată merse direct în biroul unui şef mai mare. Îi aduse aminte de devotamentul ei pentru companie, de cele 60 de ore lucrate săptămânal, de faptul că excursia din Croaţia a fost programată de mult şi îi e extrem de necesară. Toată determinarea ei, toată pornirea împotriva subjugării la care era supusă de acest capitalism de multinaţională, toate lacrimile care ajunseseră pe costumul ei perfect călcat, toate fuseseră reprimate tăios, cinic, dar cumplit de real: „Dacă nu-ţi convine, dă-ţi demisia. 1000 de persoane aşteaptă să-ţi ia locul şi pentru bani mai puţini. Ar trebui să ne mulţumeşti că nu te-am dat afară şi nu am angajat vreun puştan dornic de afirmare, care ar fi făcut ce faci tu pentru jumătate din cât primeşti. Unii mor de foame şi tu te răzvrăteşti pentru o excursie?”. Aplecă capul şi plecă. Simţi o ură profundă, dar şi dorinţa nebună de a le arăta că e cea mai bună.

Cele 12 ore de lucru la birou au ajuns să se prelungească şi acasă. După semipreparatul din hypermarket, după o cafea tare, foarte tare, îşi pornea laptopul şi continua să muncească. Până la 1, 2, cât trebuia. Soţul o găsea deseori adormită peste laptopul pornit şi doar la rugăminţile lui venea în pat. Viaţa şi munca au devenit două gemene siameze care împart aceeaşi inimă. Cu o grămadă de hârtii într-o mână, cu geanta cu laptopul într-alta, cu 4 ore de somn dormite în multe din precedentele nopţi, se prăbuşi. Colegii au chemat Ambulanţa, medicii au făcut tot ce se putea …

—————-

În 2007, Raluca Stroescu, 31 de ani angajată la Ernst & Young, a fost găsită moartă după ce în ultimele 3 săptămâni a lucrat intens pentru un proiect. Firma a fost amendată cu 6000 de dolari, ceea ce reprezintă 0,00002 % din cifra de afaceri a companiei (21 de miliarde de dolari)

În 2010, Ramona Cîciu, 34 de ani, angajată la Ipsos Interactive Services, după ce a intrat într-o comă profundă, a decedat după câteva zile. Deşi nu se ştiu încă cauzele, cert e că ea muncea enorm, de multe ori până a doua zi, dimineaţa.

Puterea de a fi puternic

Posted on by
Reply

Viaţa e singurul drum cu sens unic pe care îl parcurgem. Şi ca orice drum, oricât de lin ar fi, oricât de lipsit de obstacole ni s-ar părea, întotdeauna, în anumite momente, avem accidente. Poate nu atât de grave, însă oricum accidente care ne marchează. Aici toţi suntem egali în faţa sorţii, sau a divinităţii, sau a oricărui altcuiva care ne ghidează pe acest drum. Ceea ce se întâmplă mai departe însă, ne diferenţiază ca oameni. Acum se trage linia de demarcaţie între cei puternici şi cei slabi, între învingători şi învinşi, între lei şi şoareci.

Putem da vina pe orice, putem găsi milioane de scuze, de explicaţii pentru tot ceea ce ni se întâmplă, avem dreptul să acuzăm, dar oare nu avem obligaţia să ne privim? Să ne analizăm, să ne judecăm? Iar asemenea unui judecător sever, să ne condamnăm. Până la urmă, noi ne ghidăm în viaţă, noi alegem, desigur sub pecetea anturajului, a societăţii, noi ne alegem pe ce străduţă să o luăm, la stânga, ori la dreapta. Nimeni altcineva nu învârte de volan, nimeni nu schimbă vitezele. Eventual, cineva de pe scaunul din dreapta ne zâmbeşte uşor şi ne îndeamnă blând, fără însă a ne porunci. Şi cu siguranţă, persoana din dreapta nu ne va judeca, indiferent de calea aleasă, chiar dacă poate, când nu ne vom uita va scăpa o lacrimă pe obraz.

Vorbeam de accidente, dar mai ales de urmările lor. Voi fi foarte ferm: cei care zâmbesc când au toate motivele să plângă, cei care te fac să zâmbeşti când au toate motivele să aştepte de la tine o consolare, o vorbă bună, aceia sunt oamenii puternici. Aceia care iau soarta de coarne şi o azvârlă cu toată puterea izvorâtă din durerea lor. Care pun degetul pe locul unde te-ai înţepat, chiar dacă ei au o rană adâncă, în inimă. Iau mâna de acolo, lăsând parcă sângele să-şi urmeze albia stabilită, fatalmente, de la început. Sunt aceea pentru care o zi pierdută e o zi în care nu fac ceva pentru celălalt, chiar fără să aştepte recompensă, mulţumire, poate doar o apreciere tacită. Dar care ei ştiu că e acolo.

Omul, e o fiinţă egoistă. Vrea pentru el toate bucuriile, vrea pentru restul toate tristeţile. Nici milioanele de ani de evoluţie nu au reuşit să ne schimbe natura de animale prădătoare. Însă, fiindcă omul este singura fiinţă care refuză să fie ceea ce este, a inventat regulile. Ele sunt cele care ne mai menţin ca specie, fără de care orice progres e nerealizabil. Din fântâna acestor reguli, cizelate, impuse, poate chiar cu forţa, s-a născut dorinţa unora „de a face bine” şi nu „de a face ce e bine”. Pentru unii binele este o noţiune înfăşurată doar în jurul propriei persoane, fără să ţină seama de restul. Pentru alţii, în schimb, binele e în primul rând efectul satisfacţiei celor din jur, indiferent de starea personală actuală. Acei oameni sunt cu adevăraţi puternici, cei care merită stimă şi dragoste.

Nu e niciodată târziu să zâmbeşti, înger sau demon ia bucuria cu o mană şi o dă cu cealaltă; dacă priveşti doar mâna care ia bucuria, nu ai cum s-o vezi pe cea care o dă (Mariana Fulger). Dacă am sta doar puţin să le mulţumim îngerilor care ne oferă bucuria, să îi apreciem, să îi ţinem lângă noi. Pentru că în clipele cele mai grele, ai vrea să te uiţi în sus şi să vezi mâini întinse înspre tine, pentru a te ajuta să te ridici. Prin aceste cuvinte, eu vreau să spun un simplu „merci” tuturor celor care au fost lângă mine, m-au făcut să zâmbesc sau m-au consolat, fără să mă „încarce” cu problemele lor, care de multe ori erau mai mari, mai importante. Pentru ei, uşa mea o să fie mereu deschisă.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=U_7DnHbcgn8]

Între staţii

Posted on by
1

În Oradea, circulă tramvaie pe 5 linii: 1 roşu, 1 negru, 3 roşu, 3 negru şi 2. Există un loc, unde se intersectează liniile 3 şi cele două linii 1, lângă cimitirul Olosig. Însă staţiile nu-s comune pentru liniile 3 şi 1. Sunt depărtate puţin, suficient însă ca, de multe ori, cineva care se dă jos din tramvaiul 3 să rateze tramvaiul 1. Iar, din proprie experienţă, cei mai mulţi călători care circulă cu 3 merg doar până la cimitir, unde se dau jos pentru a lua 1-le. Însă, mai există o şansă pentru unii. Pentru ca tramvaiul 3 negru să poată coti la dreapta, pe linia asignată, vatmanul trebuie să coboare cu o bucată de fier şi să facă oarecum o schimbare de macaz. Atunci, el deschide prima uşă din primul vagon, iese din cabină, face modificarea necesară şi se urcă înapoi în tramvai. În tot acest timp, unii călători au posibilitatea să coboare şi să se îndrepte spre staţia tramvaiului 1. De multe ori, această mişcare înseamnă prinderea tramvaiului 1, care e în staţie sau aşteptarea unui alt tramvai, pentru cei care nu se coboară. Asta deoarece, intervalul de timp necesar tramvaiului 3 negru pentru a ajunge în staţie împreună cu timpul necesar străbaterii distanţei până la staţia tramvaiului 1 este de multe ori insuficient pentru ca tramvaiul 1 sa mai fie ajuns.

Aşa e şi în viaţă. Suntem călători în tramvaiul vieţii, în rutina presată cu staţii, cu oameni care coboară şi oameni care urcă. Însă în tot acest drum parcă predestinat, în care parcă nu avem dreptul de a alege, apar uneori oportunităţi. Oportunităţi să prindem un alt tramvai, poate mai bun. Atunci când vatmanul deschide uşa pentru a schimba macazul, atunci este şansa noastră. Putem alege să ne coborâm atunci, să riscăm, sau putem aştepta staţia, dar poate e prea târziu să mai prindem celălalt tramvai. Oportunităţi de acest fel nu apar pentru toţi. Cei din al doilea vagon nu vor avea o uşă deschisă între staţii, ei nu se vor putea coborî mai repede în speranţa că vor prinde celălalt tramvai. Poate situaţia economică, socială, poate norocul sau mai bine zis lipsa lui, poate alegerile greşite din trecut (de ce au ales vagonul 2 şi nu primul ?), fac ca unii să nu aibă şansa să schimbe ceva, lor să nu le surâdă soarele oportunităţilor.

Însă nici cei din primul vagon nu sunt egali în faţa şansei. Pentru că vatmanul nu stă foarte mult în afara tramvaiului, iar uşa nu rămâne mult timp deschisă, trebuie să te grăbeşti dacă vrei să cobori. Cei din capăt trebuie să pornească cel mai devreme, să nu aştepte nici un moment în plus, să fructifice imediat şansa dăruită. Cei din faţă, au mai mult timp de gândire, ei pot analiza mai îndelung dacă merită riscul sau nu, ei pot lua o decizie fiind mai informaţi. Uşa nu e mare, iar de multe ori mulţi se înghesuie să iasă, iar unii nu reuşesc, pentru că trebuie să facă loc vatmanului să urce. E cazul oportunităţilor râvnite de mulţi, în care doar cei mai rapizi câştigă, cei care ştiu ce vor şi sunt decişi să-şi ducă la îndeplinire dorinţa. Aceia sunt oamenii puternici, cei pentru care fiecare uşă deschisă înseamnă o nouă încăpere de vizitat, iar o uşă închisă nu înseamnă neapărat că nu vor face rost de cheie în viitor. Poate că cei care se dau jos între staţii nu vor avea norocul să prindă tramvaiul celălalt, sau poate nu e nici unul în staţie, dar ce au pierdut? Doar câteva secunde în plus de stat pe un scaun? Dacă crezi cu adevărat în ceva, dacă îţi doreşti mult ceva, chiar simplul fapt că ai încercat să-l obţii te face un învingător. Pentru că, se spune pe bună dreptate că mai bine să-ţi pară rău pentru ce ai făcut decât pentru ce nu ai făcut.

În final, vreau doar să dau mai departe un sfat primit de la o persoană foarte dragă mie: Dani, nu trebuie să rişti, doar să fructifici oportunităţile.

Fericirea vine din lucrurile marete

Posted on by
2

Un profesor de filosofie stătea în faţa clasei având pe catedră câteva lucruri. Când ora a început, fără să spună un cuvânt, a luat un borcan mare, gol, pe care l-a umplut cu mingi de tenis… I-a întrebat pe studenţi dacă borcanul este plin şi aceştia au convenit că era. Profesorul a luat atunci o cutie cu pietricele pe care le-a turnat în borcan, scuturându-l uşor.

Pietricelele au umplut golurile dintre mingile de tenis. I-a întrebat din nou pe studenţi dacă borcanul era plin iar aceştia au fost de acord că era. Profesorul a luat după aceea o cutie cu nisip pe care l-a turnat în borcan. Firesc nisipul a umplut de tot borcanul.
I-a întrebat din nou pe studenţi cum stătea treaba iar aceştia au răspuns în cor ‘pliiin’! Profesorul a scos de sub catedră două ceşti cu ceai pe care le-a turnat în borcan umplându-l de această dată definitiv. Studenţii au râs.

După ce hohotele s-au domolit, profesorul spus: “Acum aş dori să înţelegeţi că acest borcan reprezintă viaţa voastră. Mingiile de tenis reprezintă lucrurile importante pentru voi: familie, copii, sănătate, prieteni şi pasiunile voastre. Dacă totul ar fi pierdut în afară de acestea, viaţa voastră ar fi tot plină. Pietricelele sunt celelalte lucruri care contează pentru voi: serviciul, casa, maşina, iar nisipul e restul lucrurilor mărunte. Dacă veţi începe cu nisipul, nu veţi mai avea unde să puneţi mingile de tenis şi pietricelele. La fel şi în viaţă, dacă îţi iroseşti tot timpul şi energia pentru lucrurile mici, nu vei avea niciodată timp pentru lucrurile importante pentru tine. Acordă atenţie lucurilor importante pentru fericirea ta. Joacă-te cu copiii, ieşi cu soţia în oraş la cină, joacă tenis, vei avea suficient timp altă dată să faci curat sau să repari cine ştie ce dispozitiv. Ai, în primul rând grijă de mingiile de tenis, ele contează cu adevărat. Stabileşte-ţi priorităţile, restul e doar nisip…”

Unul dintre studenţi a ridicat mâna interesându-se ce reprezentau cele două căni de ceai. Profesorul a zâmbit:
“Mă bucur că întrebi asta, ele vor doar să arate că, oricât de plină ar părea viaţa ta, e loc întotdeauna pentru două căni de ceai, împreună cu un prieten…”

De aici.

Doar bucuriile mici vin din lucrurile marunte, adevarata fericire vine din marile realizari. Deci, trebuie sa ne stabilim prioritatile in viata si sa actionam pentru indeplinirea lor. Timpul e singura sosea cu sens unic sin viata noastra, trebuie deci sa avem grija cum il parcurgem.

Am aruncat nisipul, ma duc sa caut niste mingi de tenis 🙂 .

Trebuie sa se poata

Posted on by
Reply

Viata e nedereapta. Poate soarta, poate, chiar divinitatea, poate o forta misterioasa din univers o face asa. Nu stiu. Stiu doar, ca e nedrept. E nedrept ca boala sa loveasca in copii la varste fragede, sa nu ii lase sa isi joace partitura vietii, e nedrept ca azi sa zambeasca, sa glumeasca si maine sa fie sub rotile unei masini, agonizand in ultimele clipe. E nedrept ca trebuie sa stam nepunticiosi privindu-i pe cei dragi noua stingandu-se in fata noastra. E nedrept cand nu putem face nimic.

Dar cel mai nedrept e sa-i lasam sa moara cand putem face ceva. Cand se poate gasi o solutie. Omul, prin inteligenta, prin studiu, a dus la progresul tehnologic. Lucruri care acum 50-100 de ani ni se pareau de domeniul SF, acum sunt banalitati. Lumea a progresat enorm, din fericire sau nu. Progresul a adus inevitabil si noi probleme, probleme care in trecut nu existau. A adus noi boli provocate de poluare si de inconstienta si goana dupa profit a unora. Dar omul este facut sa treaca peste tot, si culmea tot prin progres.

Am inceput sa scriu acest post pornind de la cazul lui Cosmin. Cosmin are un an. Doar atat. Cosmin plange ca orice copil, tine jucaria in maini ca orice copil, lui Cosmin ii place sa se joace, sa fie alintat, sa rada. Insa Cosmin este bolnav de cancer in stare foarte grava. Stiti, uneori mai poti doar sa te uiti in sus si sa intrebi, fara parca sa astepti un raspuns: “De ce?”. Insa Cosmin vrea sa fie mare, vrea sa mearga la scoala, sa aiba o slujba, familie, copii. Vrea sa se dea cu bicicleta, vrea sa mearga la intalniri, vrea sa viziteze Paris-ul. Cosmin vrea sa traiasca. Micutzul Cosmin vrea sa devina sa fie mare.

SI ce doare, e ca are o sansa. Nu stiu daca e mult sau daca putin, dar are o sansa. Omenirea a progresat indeajuns incat sa ii ofere aceasta sansa. In Romania medievala, desigur ca nu se poate. Dar in Austria Cosmin are sansa sa-si revina. Are nevoie de 200 de mii de euro pentru tratament.

Nu inteleg CUM se poate pune problema banilor in asemenea situatii? E 200 de mii de euro. Cat naiba valoreaza viata unui om, a unui pumn de om, a unui copil, a lui Cosmin? Romania, cu toata inapoierea sa economica a avut in 2007 un PIB de 245.5 miliarde de dolari. Asta e 174 de miliarde de euro. Deci 476 de milioane de euro/zi. 19.9 milioane de euro pe ora. 330 de mii pe minut. Viata lui Cosmin ar putea fi salvata de tot ceea ce producem noi in mai putin de un minut. Lasand la o parte logica mea deficitara, concluzia e evidenta. Se poate. Trebuie sa se poata.

Si cati mai sunt in situatia lui Cosmin. Doamne, cati mai sunt! Banul nu trebuie sa tina loc de viata. Punct.

Ma gandeam la banci si la televiziuni. Bancile au bani. O gramada. Bancile insa vor sa atraga si mai multi bani. Iar factorul emotional e foarte puternic printre oameni. La fel e si cu televiziunile. Mesajul transmis prin televiziuni ajunge cel mai usor la urechile oamenilor. De ce oare bancile nu fac cumva sa ofere banii familiei, sa faca asta la televizor, cu reclama, cu zambete si cu pronuntarea numelui bancii de o suta de ori (stiu, nu e etic, nu e corect sa iti faci reclama de pe urma unei drame, dar pentru a salva vieti eu sunt gata sa inchid ochii). Cine castiga? Toti. In primul rand o viata este salvata. Dar castiga si banca, enorm prin publicitate, prin factorul emotional. Sunt multi credeti-ma care vor vedea banca ca un partener serios de acum incolo. Banii dati se vor intoarce si mai multi, cu siguranta. Castiga televiziunea prin audienta si prin creearea unei imagini de televiziune care tine la oameni. Stiu ca s-ar putea, e doar nevoie de dorinta.

Pana una alta, conturile pt donatii le gasiti aici: http://www.cosmingologan.ro/content/view/88/166/ .

P.S. Cand vad ca pentru unii viata este intradevar o suferinta, imi vine sa-mi bag piciorul (da, asta am vrut sa zic) in toate micile discordii pe care le am. Vreau doar sa ma bucur ca in 7 octombrie o sa fac un sfert de veac. Vreau doar sa-mi traiesc viata. Restul e optional si “Frankly, my dear, I don’t give a damn”.

Little Moments

Posted on by
Reply

[dailymotion id=k2UF7g0sgna81muq0k]

Fericirea vine din lucruri marunte, dar la randul sau e un lucru marunt. Micile bucurii ne condimenteaza viata, si de aceea trebuie sa invatam sa le pretuim si mai ales sa profitam la maximum de ele. Pentru ca viata e o sansa ce nu trebuie lasata sa se piarda. Deci sa ne bucuram de aceste momente, marunte, dar care paveaza drumul marilor bucurii.

De prin lume adunate

Posted on by
Reply

Am aflat cei mai bogati 10 oameni din toate timpurile, si surpriza, no Bill Gates. Sorry Bill :P. Cica cel mai bogat ar fi fost John D. Rockefeller cu 318 miliarde de dolari, la cursul din 2007. Ca o comparatie, PIB-ul Romaniei anul trecut a fost de 245.5 miliarde de dolari. Oare in ce mod cereau copiii lui bani de buzunar? Tati, da si tu 1 milion, nu fi zgarcit :P.

Iphone 3G, marea senzatie a verii, are preturi diferite in tari diferite. Cei mai neajutorati (a se citi fraieriti) sunt belgienii. Iata de ce.

Daca ati fi pus sa ghiciti inflatia din Zimbabwe, cat ati zice? 100%, 1000%, 5000%. Nop. Cand am citit cifra reala era sa cad de pe scaun: 2.200.000 %. Deci cred ca la ei se scumpesc alimentele si pana mergi la piata. Ei cred ca nu mai intreaba vanzatorul a 2-a oara cat costa ca s-ar putea sa primeasca un raspuns diferit. Guvernul a gasit solutia salvatoare: bancnota de 500 de milioane de dolari zimbabweni, ceea ce e aproximativ …. 1 euro jumate, deci 5 lei din Romanica. I’m speachless.

Cica americanii au pus pret pe viata unui om: 6.9 milioane de dolari. Inainte sa ne agitam ca nu e bine ce fac din punct de vedere moral, sa ne gandim mai profund. Desigur, viata unui om e nepretuita, dar daca cheltuirea a 100 de milioane de dolari pentru a o salva duce la moartea altora (foamete, boli, etc.), atunci se mai ridica o problema morala. Cu toate acestea si eu am rezervele mele asupra acestei cuantificari: cat costa oare viata unui emigrant, daca pentru a salva un om sunt necesari 7 milione de dolari, va fi lasat sa moara? In romania e paradoxal: viata romanului e nepretuita, dar oricum statul nu da doi bani pe ea. Sunt multe de discutat despre subiectul acesta.

Dar sa inchei intr-un ton mai vesel … si ce e mai vesel ca un banc … sec:

-Alo? Nu va suparati, zero sapte patru patru trei unu unu cinci doi opt?
-Da da da nu da nu nu da da nu.

Povestea creionului

Posted on by
1

De Paulo Coelho

Copilul isi privea bunicul scriind o scrisoare. La un moment dat, intreba:
– Scrii o poveste care ni s-a intamplat noua? Sau poate o poveste despre mine?
Bunicul se opri din scris, zambi si-i spuse nepotului:
– E adevarat, scriu despre tine. Dar mai important decat cuvintele este creionul cu care scriu.Mi-ar placea sa fii ca el, cand vei fi mare.
Copilul privi creionul intrigat, fiindca nu vazuse nimic special la el.
– Dar e la fel ca toate creioanele pe care le-am vazut in viata mea!
– Totul depinde de felul cum privesti lucrurile. Exista cinci calitati la creion, pe care, daca reusim sa le mentinem, vom fi totdeauna niste oameni care traiesc in buna pace cu lumea.

Prima calitate: poti sa faci lucruri mari, dar sa nu uiti niciodata ca exista o Mana care ne conduce pasii. Pe aceasta mana o numim Dumnezeu si el ne conduce totdeauna conform dorintei lui.

A doua calitate: din cand in cand trebuie sa ma opresc din scris si sa folosesc ascutitoarea. Asta inseamna un pic de suferinta pentru creion, dar pana la urma, va fi mai ascutit.Deci, sa stii sa suporti unele dureri, pentru ca ele te vor face mai bun.

A treia calitate: creionul ne da voie sa folosim guma pentru a sterge ce era gresit. Trebuie sa intelegi ca a corecta un lucru nu inseamna neaparat ceva rau,ceea ce este neaparat este faptul ca ne mentinem pe drumul drept.

A patra calitate: la creion nu este important lemnul sau forma lui exterioara, ci mina de grafit din interior.Tot asa, ingrijeste-te de ce se intampla inlauntrul tau.

Si, in sfarsit, a cincea calitate a creionului: lasa totdeauna o urma. Tot asa, sa stii ca tot ce faci in viata va lasa urme, astfel ca trebuie sa incerci sa fii constient de fiecare fapta a ta.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=NowEvX6DR0U]

Ce e viata?

Posted on by
1

Cred ca foarte multi si-au pus intrebarea asta …. dar oare ce e viata?

Eu zic, desi e ceea ce cred acum si foarte bine in alt post o sa ma contrazic, eu zic ca viata e suma alegerilor noastre, e suma dorintelor implinite. Fara prea multe filozofii pe seama acestei notiuni. Viata e ceea ce alegem sa traim. Viata este o milisecunda de care nu am reusit sa profitam la maximum, din pacate. Viata e o plimbare in parc, e o cearta, e o impacare dupa cearta, viata e asumarea riscurilor chiar daca esti 99% ca nu vei avea sorti de izbanda, e atunci cand tii cu dintii de ceilalti 1%, de speranta. Pentru ca o data cu moartea sperantei, moare insasi viata.

Viata e o inghetata cu frisca atunci cand esti toropit de caldura, este o carte buna in niste momente cand ai nevoie doar de liniste. Este reintalnirea cu un prieten vechi cu care nu te-ai mai vazut de mult sau din contra este acea persoana pe care nu o cunosti, dar ai senzatia ca o cunosti de o viata intrega si care te impresioneaza prin fiecare cuvant.

Viata nu e scurgerea implacabila a timpului, e atunci cand facem timpul sa lucreze pentru noi, cand din stapanul nostru il facem prietenul nostru. Este atunci cand zambim chiar daca suntem tristi, cand iubim chiar daca suntem raniti, cand dansam chiar daca suntem obositi, cand ne jucam chiar daca nu mai suntem copii, cand ne ridicam chiar daca suntem jos. Viata este savurarea victoriei sau trecerea peste esec, este atunci cand toti zic ca nu poti iar tu le demonstrezi contrariul. Viata nu e un drum, e o destinatie.

Nu prea putem face mare lucru pentru a lungi viata…. dar o putem lati si o putem adanci.

Am facut o colectie cu ce au raspuns altii la aceasta intreabare, pentru care oricum raspunsul e ceva ce tine de fiecare, raspunsul e in noi:

Este o piesa ieftina de teatru…iar noi niste marionete in mainile destinului.

Viata este tot ceea ce ne inconjoara, cea care acum poate fi minunata si care in minutul urmator poate fi cea mai scarboasa. Este un dar de la Dumnezeu…este o boala cu transmitere sexuala…si totusi este extraordinara.

Viata este o scoica , si tu, perla din ea !:P

Viata este ca mersul unui acrobat pe sarma: o incercare continua de a-ti pastra echilibrul fizic, psihic si spiritual. Viata este o succesiune de suprize, una mai mare decat alta. Chiar si atunci cand crezi ca nimic nu te mai poate mira, descoperi ca imaginatia oamenilor nu are limite.

Ceva despre care toata lumea zice ca este prea …scurta.

Viata este singura chestie anti-entropica din univers, as far as we know. In timp ce toate sistemele tind sa se imprastie, sa se indeparteze, ceea ce este viu se reproduce, se mareste, supravietuieste, evolueaza, si ramane la un loc. Si se mai poate si extinde.

“N-am timp sa raspund, tocmai sunt ocupat s-o traiesc!”

viata e oportunitatea de a fi om

Viata e asa de tragica : azi esti aici, miine iarasi….

Este o strada ingusta in care trebuie sa dai din coate si sa calci in picioare pentru a supravietui
Viata este cea mai teribila boala transmisa pe cale sexuala.

Nu prea putem face mare lucru pentru a lungi viata…. dar o putem lati si o putem adanci.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=V5Ej_WQhKSI]
Later Edit: E asa de frumos spus, incat nu pot sa nu o pun aici:
eu vad viata astfel

Avem 14 ani si dorim sa avem 19. Avem 19 si ne dorim sa avem 14.
Imi amintesc de bucuria si sperantele si imaginatia cu care pornim de atate ori in viata asta. De undeva de unde drumul e mai nisipos, mai sters, mai nevazut, spre un drum care cu cat creste, cu atat avem impresia ca vom alerga mai repede si mai cu putere spre a-i intelege mesajul, spre a-i cauta noutatile si pietrele mai bine asezate si legate, crezand ca-i lipsesc gropile drumului dinainte. Credem ca e perfect, ca vom pasi cu placere pe el.. ca apoi sa intelegem ca el ascunde fisuri, tristeti, namol, intersectii si singuratate. Stiu. Nu doar asta vezi intr-un drum ce nu e al tau acum, dar care iti e rezervat mai tarziu. Nu vreau sa vad doar traficul prea greu cu care poate ma voi confrunta, dar nici nu vreau sa-l omit. Ce am crezut despre destinatia la care am ajuns acum? Vedeam in fiecare pas o inaintare, o bucurie. Nu a fost asa, am ajuns unde vroiam sa ajung si imi place ca nu au fost doar bucurii si drum perfect. Ma bucur de gropi, de pietre prea mari, de traseu prea lung pt ca prin ele am invatat cu adevarat sa urmez un drum. Da, a fost presarat cu momente frumoase, speciale scaldate de o unica raza de soare ce le-a uscat in amintiri de inlocuit. Sunt recunoscatoare fiecarui spin si fiecarui crin, si le-as spune viselor mele de la 14 ani ca au fost indeplinite mai frumos decat credeau, prin faptul ca uneori umbrela impotriva soarelui s-a topit si cea impotriva ploii a cazut.. mult mai bine ca in loc de perfectiune m-am intalnit cu slabiciuni ce au facut sa bata clopotele inghenunchierilor. Ca visele perfectiunii au fost inlocuite cu visele simplitatii frumoase.. privind inainte la anii ce se vor adauga in viata mea, nu renunt sa cred in bucuria ce este inradacinata in ei, bucurie dublata de prezenta si nu de lipsa oricarei stanci la care nu voi putea ajunge, si de fiecare nor pe care voi vrea sa-l ating , la zborul oricarei pasari pe care nu-l pot stinge si nici incepe
Ce va fi in viitor? Acelasi drum continuat cu alti pasi… Drum al vietii impletit in ani si numarat in binecuvantari