iPhone 3G – Nu doar un telefon!…

[articol publicat în Student Fun, octombrie 2008]

(Vă recomand această revistă, pe care o gasiţi în toate locaţiile unde se distribuie 24-FUN. Pe langă acest articol veţi găsi alte articole şi relatări foarte interesante scrise de Florin Marincaş (excepţională relatare), Laura Gavriluţ, Laura Ciobanu, Alina Gâdoiu, Oana Pop şi alţii. Chiar merită!!!)

Doar cine a trăit într-o peşteră în ultimii ani nu a auzit de iPhone, telefonul minune al celor de la Apple. Aşteptat de fanii din întreaga lume (poate mai puţin din Polonia, unde operatorul de telefonie mobilă Orange a recunoscut că a plătit oameni care să formeze cozi false în faţa magazinelor sale – mă întreb cum au stat lucrurile pe plaiurile mioritice?), mult mediatizatul telefon a ajuns anul acesta, mai precis pe 9 iunie (prima zi de distribuţie a fost 11 iulie), la cea de-a doua versiune, cea 3G.

Trecerea era necesară deoarece cererea pentru viteze mai mari de transfer a devenit din ce în ce mai acută şi nu doar de la europenii şi asiaticii deja familiarizaţi cu noua tehnologie ci chiar şi americanii îşi doreau acest upgrade. Trebuie menţionat că primele telefoane 3G şi-au făcut apariţia pe piaţă încă de la începutul secolului, iar Apple nu mai putea să rămână codaş. Modelul precedent beneficia de conectivitate Wi-Fi, preferată iniţial în detrimentul 3G datorită popularităţii sale printre americani. Totuşi, acoperirea wireless e încă destul de scăzută mai ales pe bătrânul continent, o piaţă pe care gigantul american dorea să o cucerească de asemenea.

De la vechiul la noul iPhone

Să vedem diferenţele. Prima şi cea mai importantă e desigur viteza 3G, o îmbunătăţire semnificativă faţă de tehnologia EDGE (Enhanced Data Rates for Global Evolution) prezentă la primul model. La un test practic, noul iPhone a reuşit o viteză medie de transfer de 215 Kbps faţă de doar 104 Kbps obţinuţi de vechiul model. O altă îmbunătăţire majoră se referă la integrarea receptorului GPS, nemaifiind nevoie de achiziţionarea unui dispozitiv separat. În plus, iPhone ridică miza prin utilizarea A-GPS-ului (Assisted GPS). Această tehnologie, utilizată iniţial doar de către sistemul american de urgenţe 911, reprezintă o îmbunătăţire semnificativă faţă de GPS-ul tradiţional datorită folosirii unor servere dedicate pentru procesarea semnalelor de la telefon, ceea ce se traduce prin acurateţe sporită chiar şi atunci când puterea semnalului este scăzută. O noutate interesantă o reprezintă suportul pentru geotagging. Această funcţie salvează împreună cu fiecare fotografie făcută şi coordonatele geografice preluate de la GPS, alături de alte date cum ar fi oraşul sau altitudinea. Pe lângă numeroasele avantaje aduse de această nouă funcţie sunt sigur că, dacă vă gândiţi mai profund, veţi găsi şi dezavantaje.

Utilizarea GPS-ului a dus din păcate şi la unele modificări de ordin estetic ale telefonului care, spun unii, l-au făcut mai urât ca primul. Este vorba de utilizarea plasticului în detrimentul aluminiului, opţiune argumentată prin necesitatea îmbunătăţirii semnalului. Doar că acest plastic este extrem de greu de curăţat şi în plus urmele degetelor sunt mult mai vizibile ca în cazul generaţiei precedente. O problemă des discutată a vechiului iPhone a fost că nu permitea instalarea de aplicaţii third-party (adică făcute de alţii). Acum nu doar că acest lucru este posibil, ba chiar încă Apple a creat un loc denumit AppStore unde dezvoltatorii de software îşi pot pune aplicaţiile gratuite sau contra-cost, utilizatorul iPhone având acces facil la ele. Autonomia bateriei a fost şi ea îmbunătăţită, cei de la Apple promiţând 5 ore de convorbiri utilizând reţeaua 3G. Testele practice au măsurat însă durata bateriei în cazul acestor convorbiri la doar 3 ore, cu precizarea că în teste nu a fost vorba de o utilizare normală ci una la limită. La o comparaţie cu parametri identici, noul iPhone a demonstrat o autonomie cu o jumătate de oră mai mare ca cea a dispozitivului de primă generaţie. Toate noile îmbunătăţiri au avut o repercusiune, minoră totuşi, asupra dimensiunilor noului dispozitiv, care este un pic mai mare ca cel precedent.

E justificată iPhone-mania?

În primele 3 zile de la lansare Apple a reuşit să vândă peste 1 milion de iPhone 3G. Vechea generaţie a fost şi ea una de succes, bucurându-se de 8 milioane de unităţi vândute doar în anul 2007 (primul iPhone s-a lansat în 29 iunie 2007). E logic să ne întrebăm de unde vine acest succes? Răspunsul stă în imaginea Apple în ochii cumpărătorilor. Produsele Apple, de la iPod, la MacBook sau sistemul de operare Mac OX au fost considerate ca fiind ceva special, cu multe inovaţii şi mai mult ceva diferit faţă de ce exista în acel moment pe piaţă. Apple (la fel ca Google) au reuşit să-şi creeze o imagine de „băieţi buni” ai IT-ului, singurii care pot să combată hegemonia Microsoft. De aceea produsele Apple au avut parte de recenzii eminamente pozitive, imperfecţiunile şi neajunsurile fiind tratate cu blândeţe. Tocmai de aceea publicul consumator a fost involuntar manipulat să creadă că noul telefon de la Apple va fi ceva cu totul special. Ei bine, specificaţiile tehnice infirmă cu vârf şi îndesat toate aceste supoziţii. iPhone 3G nu are implementat standardul MMS, standard prezent la o mulţime de telefoane încă din anul 2002. Nu există posibilitatea de extindere a memoriei prin card-uri, facilitate ce s-ar fi dovedit utilă mai ales la modelul de 8GB. Camera foto de 2MP este de mult depăşită, iar înregistrarea video nu este posibilă decât după instalarea unor programe adiţionale. Lipsa camerei secundare face aproape imposibile conferinţele 3G. Funcţionalitatea Bluetooth este limitată doar la căştile wireless, nefiind posibil transferul de fişiere. Legat de fişiere un alt mare inconvenient este lipsa funcţiei de copy/paste, însă se pare că acest neajuns va fi remediat în următoarele update-uri de software.

Nu este corect însă să enumerăm doar dezavantajele acestui telefon. Dincolo de frenezia media, iPhone are totuşi multe puncte forte care îl diferenţiază de concurenţă. Prima şi prima dată frapează aspectul. iPhone e foarte reuşit din punct de vedere al design-ului, lucru care nu mai miră când este vorba de Apple. Ecranul touch-screen (cu multi-touch) îl face nu doar uşor de folosit ci oferă o plăcere în utilizare rar întâlnită la alte telefoane. Acesta are înglobaţi senzori de lumină şi de proximitate ceea ce nu doar îmbunătăţeşte calitatea imaginilor afişate ci şi ajută la economisirea bateriei (când telefonul e la ureche senzorul de proximitate stinge ecranul). Efectele grafice precum şi beneficiile date de prezenţa accelerometrului (de exemplu rotirea pozelor la rotirea telefonului) atrag priviri şi stârnesc invidii. Modul de interacţionare cu telefonul e complet diferit faţă de ce eram obişnuiţi. La capitolul calitatea sunetului, experienţa iPod este evidentă, din acest punct de vedere avem de a face cu un etalon. Nici redarea video nu este mai prejos, iPhone fiind „propulsat” de un procesor la 620Mhz care îşi face cu prisosinţă treaba. Aplicaţiile cu care este dotat din fabrică ca de exemplu Bursa, Meteo, Calendar sau Calculator sunt foarte utile oricărui utilizator. La aceste avantaje se pot adăuga şi cele enumerate mai sus: GPS, Wi-Fi, App Store sau 3G.

Concurenţa nu a stat cu mâinile în sân

Competitorul cel mai de seamă al telefonului de la Apple este HTC Touch Diamond, telefon disponibil din mai 2008 în Hong Kong, iar din iunie în restul lumii. Competiţia este chiar mai acerbă pe piaţa românească, Vodafone oferind acest telefon la preţuri cu adevărat competitive (există chiar şi posibilitatea achiziţionării gratuite a telefonului, la anumite planuri tarifare). În lupta cu iPhone 3G, HTC Touch Diamond punctează la capitolul dimensiuni, fiind mai subţire şi mai uşor, la calitatea ecranului care beneficiază de o rezoluţie 640×480 în opoziţie cu cei 480×320 ai iPhone-ului sau la performanţele camerei foto de 3,2 MP cu autofocus şi posibilitatea de înregistrare video. Totodată, telefonul celor de la HTC beneficiază de o cameră frontală utilă pentru conferinţe video. Sistemul de operare Windows Mobile 6.1 Professional este considerat de unii superior celui de pe iPhone, MAC OS X. Viteza de download prin 3G a telefonului de la HTC este de 7,2 Mbps, dublu faţă de cei 3,6 Mbps ai iPhone-ului. Punctele forte ale telefonului Apple în lupta cu Touch Diamond sunt: designul mai reuşit (însă aici e o chestie de gusturi), durata bateriei superioară, capacitatea memoriei (8 sau 16 GB la iPhone comparativ cu cei doar 4GB cu care este dotat Touch Diamond, ambele telefoane neavând slot pentru carduri de memorie), calitatea ireproşabilă a sunetului, puterea superioară a procesorului ceea ce duce la o performanţă multimedia şi a GPS-ului peste cea a telefonului celor de la HTC.

În categoria telefoanelor cu touchscreen care încearcă sa-i dea replica vestitului iPhone, se numără şi Samsung i900, cunoscut sub numele de Omnia. Lansat în iunie 2008 în Singapore şi în august în Europa, răspunsul Samsung la mania iPhone se poate impune prin calităţile superioare în ceea ce priveşte camera foto de 5 MP cu autofocus şi înregistrare video sau dotarea cu un slot pentru carduri microSD de până la 8 GB. LG s-au aruncat şi ei în această bătălie a titanilor cu modelul KC910 Renoir care ridică ştacheta în ceea ce priveşte camera foto la nu mai puţin de 8MP (care face sa pară camera iPhone-ului de doar 2MP o jucărie).

Cel mai mare producător mondial de telefoane, Nokia s-a decis în sfârşit să scoată pe piaţă primul lor telefon touchscreen bazat pe platforma S60, Nokia 5800 XpressMusic, dorinţa finlandezilor fiind să facă din acest telefon un adevărat iPhone Killer. Şi au motive să-şi dorească asta. Specificaţiile acestui telefon lansat în 2 octombrie 2008 ne dau măsura războiului care va veni. 5800-le dispune de un ecran tactil cu o rezoluţie de 360×640 pixeli, deşi cu dimensiuni mai mici decât cele ale iPhone-ului. Însă dimensiunile telefonului de la Nokia sunt în general mai mici (exceptând grosimea) decât cele ale telefonului Apple. 5800 XpressMusic dispune de o camera foto de 3.15 MP cu lentile Carl Zeiss, un etalon în domeniu. Din punct de vedere al memoriei, Nokia a optat pentru utilizarea cardurilor micro SD (8 GB standard) în defavoarea memoriei interne preferate de Apple. În ceea ce priveşte durata bateriei, experienţa Nokia şi-a spus cuvântul, oficialii finlandezi susţinând că telefonul lor poate reda muzică 35 de ore fără reîncărcare, cifră evident superioară celor 24 de ore atinse de iPhone. Nokia inovează experienţa de navigare prin meniul Media Bar şi modulul Contacts Bar, optimizate pentru interacţiunea tactilă. iPhone a impresionat prin interfaţa grafică, însă se pare că acum a apărut un concurent redutabil din acest punct de vedere. Nokia doreşte să promoveze prin acest telefon noul lor magazin online de muzică, oferind un abonament gratuit de un an odată cu cumpărarea telefonului. Este o mişcare inteligentă prin care îşi va populariza acest serviciu şi va duce în final chiar la atragerea unor clienţi iTunes. Nokia 5800 XpressMusic va ajunge în magazine la sfârşitul anului 2008, la un preţ fără taxe de doar 279 de euro, fără abonament.

Dintre toţi concurenţii iPhone, Nokia a reuşit să producă cel mai bun rezultat. Impactul iPhone poate fi judecat şi prin prisma înverşunării cu care competitorii s-au grăbit să scoată modele concurente. Însă noi trebuie să ne bucurăm deoarece această competiţie e doar în avantajul nostru.

iPhone în Romania

Dacă în State iPhone costă de la 199$ (varianta de 8GB, contract pe minim doi ani), la noi preţul e cam piperat. Astfel Orange, distribuitorul iPhone în Romania, a stabilit preţul acestui telefon între 179 şi 489 de euro. Însă trebuie să vă aşteptaţi la plata lunară a unui abonament consistent, de 59 respectiv 39 de euro. Cu toate acestea, noua minunăţie a prins la români, înregistrându-se 1250 de precomenzi în primele şase ore de la activarea opţiunii, deci peste 200 pe oră sau mai mult de 3 pe minut. Poate că românii au fost captivaţi de calităţile iPhone, sau poate suntem un popor cărora ne place „să ne dăm mare”. Să mergem pe o terasă şi să punem iPhone-ul pe masă rugându-ne ca cineva să ne sune pentru ca toate privirile să se îndrepte către noi. Nu contează dacă stăm cu părinţii şi nu avem bani decât pentru o apă plată, importantă e moda. Unii îl consideră un telefon de fiţe, alţii în schimb apreciază calitatea şi inovaţiile aduse. Un lucru e sigur: iPhone a produs un impact major pe piaţă, iar orice nou venit va suferi inevitabil o comparaţie cu deja consacratul telefon.

Regele a murit, trăiască regele!

Decedatul e clasicul DVD. Dacă e să fiu corect până la capăt, Măria Sa încă nu a trecut la cele veşnice, însă dă semne de oboseală. DVD-ul (Digital Video Disk sau Digital Versatile Disk sau niciuna din variante) a preluat tronul cam pe la mijlocul anilor ’90 de la deja matusalemicul VHS. Deşi versatil, DVD-ul nu a reuşit să se impună în lumea muzicii, acolo unde CD-ul a rămas suveran până în prezent (iTunes, magazinul online al celor de la Apple a reuşit performanţa ca să devină primul retailer american de muzică , stabilind un punct de cotitură care va marca ireversibil această industrie).

Ţin minte cât de impresionat am fost când am văzut primele filme pe DVD, comparativ cu calitatea casetelor video. Era ca de la cer la pământ. Imaginea, sunetul, subtitrările, faptul că era ceva compact şi nu ceva greoi ca o casetă, durabilitatea, faptul că nu necesita derulare („be kind, rewind” : ) ), plus multe alte calităţi au impus rapid DVD-ul, formatul fiind privit mai mult ca o revoluţie decât ca o evoluţie. Însă se pare că vorba „las-o că merge şi aşa” a funcţionat foarte bine printre consumatorii de entertaiment, deoarece DVD-ul a reuşit să preia tronul complet abia în 2001. Atunci pentru prima dată, vânzările de DVD-uri le-au depăşit pe cele de casete video.

Discul Roşu ( lungimea de undă a razei care este utilizată pentru citirea DVD-ului variază între 635 şi 650 nm, de unde şi culoarea roşie; la CD-uri, aceasta este între 770 şi 830 nm, deci spectrul infraroşu), a început să prindă putere în anul 1997, Titanic fiind printre primele blockbustere ce au beneficiat de pe urma noii tehnologii. De atunci încolo a fost doar o singură direcţie pentru noul format: în sus. Dar trecerea timpului a fost proporţionala cu creşterea exigenţei consumatorilor. După mijlocul anilor 2000, era clar că trebuia să se mai producă o revoluţie. Capacitatea DVD-urilor de a stoca 4.7 GB single-layer sau 8.4 dual-layer (eu mă gândeam pe atunci ca in veci nu o să am nevoie de mai mult) a început să-şi arate limitele. Rezoluţia de 720×480 era perfectă pentru televizoarele standard (ca ex Samsung-ul meu de 54 cm), dar odată cu apariţia LCD-urilor şi plasmelor de dimensiuni considerabil mai mari, imperfecţiunile deveneau din ce în mai evidente. Alte deficienţe ale DVD-ului apăreau pe zi ce trece: de la protecţia împotriva piratării (vezi DeCSS) până la alternativele care au început să taie din profitul adus de vânzările şi închirierile de DVD-uri (de ex TiVo).

Un japonez, pe numele său Shunji Nakamura a fost primul care a pus în practică diodele cu lumină albastră, cu o lungime de undă semnificativ mai mică decât cea folosită la DVD-uri. De aici încolo drumul către HD (High Definition) era deja asfaltat. Însă, interesele, banii mai precis şi faima au făcut ca acest drum să se bifurce. Şi aşa s-a născut un război între formate, război care nu a ajutat pe nimeni, iar pe termen lung consecinţele pot fi catastrofale. Este desigur vorba despre celebra înfruntare Blu-Ray – HD-DVD încheiată târziu, sper că nu prea târziu. Mutarea Sony de a introduce un player Blu-Ray în consola sa de succes PlayStation 3 a decis practic învingătorul. De ce am spus că poate fi prea târziu? Deoarece în timp ce unii îşi disputau supremaţia HD pe suport magnetic, alţii s-au gândit cum să facă totul mult mai comod pentru consumatori prin download HD. Broadband-ul a intrat puternic în toate locuinţele facilitând acest lucru. Deşi nu toţi văd o luptă HD Fizic – HD Downloads.

Bun, ce aduce Blu-Ray-ul în plus. Doar un singur lucru în avantajul său. Capacitatea. De aici derivă toate celelalte avantaje. Un blu-ray are în standard 25 GB single layer şi 50 pe dual-layer. Dar se poate şi mai mult, mult mai mult. Ne demonstrează asta şi cei de la TDK care au ajuns până la 200 GB. Rezoluţia de până la 1920×1080 întreţesut sau progresiv e clar superioară celei DVD. Sunetul poate fi redat fără codare, ceea ce înseamnă un spor calitativ imens. Extrasele pot fi mai multe, mai mari, mai de calitate. Dezavantajul Blu-Ray e dezavantajul oricărei tehnologii noi. Preţul e prea mare, iar până nu se va ajunge la un preţ rezonabil, vor rămâne în urma dvd-ului standard. Recent a fost atins un record. Iron Man a vândut 20% de discuri blu-ray din totalul vânzărilor. Recordul precedent a fost dărâmat în doar două zile. Ceea ce înseamnă că blu-ray-ul începe să devină din ce în ce mai căutat.

La review-ul pentru film am rămas în ceaţă. Singurele filme la care am experimentat superioritatea blu-ray au fost X-men The Last Stand (X-men Ultima Infruntare) şi 300. Şi doar parţial. Am văzut că X-men 3 este distribuit de Prooptiki şi de aceea am decis să mă opresc la el. Am rămas frapat de frumuseţea unei imaginii HD pe o plasmă sau LCD (nu mai ţin exact minte), filmul rulând de pe un Playstation 3. Totul se petrecea primăvara 2007, în Franţa, când am rămas gură cască la efectele speciale însoţite de un sunet demenţial. Acest film l-aş recomanda tuturor care au acasă un player blu-ray şi nişte boxe pe măsură. Pentru că, credeţi-mă merită experienţa. Şi deşi după nume aţi crede că e ultimul în serie, nu e. Mai urmează, iar poate pe atunci când o să apară pe blu-ray o să am bani suficienţi pentru un sistem blu-ray de calitate. Până atunci vă recomand X-men 3, şi dacă doar pentru Halle Berry. Şi ce e mai frumos decât Halle Berry în HD.

Articol scris pentru Etapa a 5-a SuperBlog2008.