Doar un an. Atât mă desparte de începutul uneia dintre cele mai frumoase experienţe din viaţa mea. Am obţinut o bursă Leonardo în Franţa şi, alături de trei colegi, Csilla, Ioana şi Daniel am pornit temători şi pot zice chiar neîncrezători către Lille, Nord-Pas de Calais, Franţa. Era pentru prima dată când părăseam ţara, pentru prima dată când mă despărţeam pentru o perioadă aşa lungă de familie, dar eram hotărât să plec. Gândindu-mă acuma pot zice că în viaţa mea momentele când am avut curajul să iau decizii fără să mă uit prea mult în stânga şi-n dreapta sunt momentele definitorii ale trecutului meu. Şi acesta a fost unul din acele momente. Eram decis să plec, să las totul în urmă pentru 3 luni, să fac altceva decât făceam înainte. Totuşi, când am privit pe geamul microbuzului şi am văzut lacrimile mamei, care urma să mă piardă pentru 3 luni, am avut o ezitare: oare am luat cea mai bună decizie? Oare ceea ce se va întâmpla acolo mă va face să regret că am plecat? Dar mi-am însuflat repede curaj: Sunt sigur ca mami va fi mândră de mine, sunt sigur că, deşi tristă, a dorit să plec fiindcă ştia că asta îmi doream şi eu.

Şi, fără să mai privesc de acum încolo înapoi, am mers până în Budapesta, apoi cu avionul până în Charleroi şi de aici cu trenul până în Lille. Îmi amintesc că ajunşi în magicul oraş, norii au găsit o modalitate mai puţin fericită de a ne ura „Bun Venit”: au aruncat cu mulţi stropi de apă pe noi. Atunci parcă am mai avut un moment de ezitare: dacă o să fie aşa tot timpul? Bineînţeles, m-am înşelat. Vremea a fost în mare măsură de partea noastă de atunci încolo.

Din 1 martie 2007 pot afirma cu tărie că a început o nouă etapă în viaţa mea. Pot să-mi împart viaţa în 2 părţi : înainte de Franţa şi după Franţa. Scopul principal pentru care am mers acolo a fost să experimentez un nou model educaţional, diferit de cel românesc. Da, a fost ceva nou pentru mine, dar nu acesta a fost cel mai important lucru întâlnit acolo.

Am învăţat cum să trăiesc pe cont propriu, să fac cumpărături, să fac de mâncare, să spăl, să mă gândesc la ziua de mâine .. să fiu propriul meu stăpân. Am învăţat să convieţuiesc alături de cei 3 amici cu care am venit, să trec peste toate neînţelegerile ( care nu au fost puţine ), iar la final să le pot mulţumi că au fost alături de mine, că mi-au suportat capriciile, toanele şi unele replici total deplasate.

Apoi au fost peisajele, clădirile, parcurile, muzeele, expoziţiile. Locuri de vis: Lille, Paris, Londra, Bruges au fost tot atâtea motive de a mă entuziasma de modul cum unii preţuiesc şi întreţin ce e frumos. Nu o să uit niciodată momentul când luminile de pe turnul Eiffel s-au aprins la oră fixă. Pur şi simplu am rămas uimit, fără cuvinte. La fel şi când am privit de pe vârful turnului tot peisajul mirificului oraş al luminii. Dacă frumuseţea e în ochii privitorului, atunci ochii mei au strălucit de foarte multe ori în aceste trei luni.

Oamenii. Prietenii. Ei sunt cea mai importantă descoperire a acelei lumi. Uneori atât de diferiţi faţă de ce cunoşteam, dar totuşi atât de asemănători. Au fost momente plăcute alături de ei, momente de neuitat, momente pentru care le mulţumesc. Mi-e dor de voi : Adriana, Ana, Ştefan, Muriel, Solene, Shalini, Succès, Samuel, Ludovic, Julien şi mulţi alţii.

În 1 iunie 2007 m-am întors în Oradea. Am părăsit o lume care însă şi-a lăsat amprenta asupra personalităţii mele, asupra vieţii mele de atunci încolo. Eram trist, parcă fusesem rupt fără voia mea şi izgonit din ceea ce devenise noua mea casă. Parcă ceasul deşteptător a sunat prea devreme. Însă au rămas amintirile. Şi, amintirea e parfumul sufletului.