Către Galateea

Mi-am reamintit (mai precis mi s-a reamintit 🙂 ) această frumoasă poezie, care poate fi privită şi ca o declaraţie de dragoste, un imn adus femeii, dar poate fi privită şi ca un strigăt după inspiraţia creatoare. Fără analize cuprinzătoare (care au rolul lor desigur), cel mai bine e să simţiţi această poezie, să vă bucuraţi de forţa versurilor şi să visaţi. Nichita Stănescu – Către Galateea:

Iti stiu toate timpurile, toate miscarile, toate parfumurile
si umbra ta, si tacerile tale, si sanul tau
ce cutremur au si ce culoare anume,
si mersul tau, si melancolia ta, si sprancenele tale,
si bluza ta, si inelul tau, si secunda
si nu mai am rabdare si genunchiul mi-l pun în pietre
si mă rog de tine,
naste-mă.

Stiu tot ce e mai departe de tine,
atat de departe, incat nu mai exista aproape –
dupa-amiaza, dupa-orizontul, dincolo-de-marea…
si tot ce e dincolo de ele,
si atat de departe, incat nu mai are nici nume.
De aceea-mi indoi genunchiul si-l pun
pe genunchiul pietrelor, care-l ingana.
Si mă rog de tine,
naste-mă.

Stiu tot ceea ce tu nu stii niciodata, din tine.
Bataia inimii care urmeaza bataii ce-o auzi,
sfarsitul cuvantului a carui prima silaba tocmai o spui
copacii – umbre de lemn ale vinelor tale,
raurile – miscatoare umbre ale sangelui tau,
si pietrele, pietrele – umbre de piatra ale genunchiului meu,
pe carc mi-I plec în fata ta si mă rog de tine,
naste-mă. Naste-mă.

One thought on “Către Galateea

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *