Author Archives: Dan Pop

About Dan Pop

I was born naked, wet and hungry. Then things got worse.

Puterea de a fi puternic

Posted on by
Reply

Viaţa e singurul drum cu sens unic pe care îl parcurgem. Şi ca orice drum, oricât de lin ar fi, oricât de lipsit de obstacole ni s-ar părea, întotdeauna, în anumite momente, avem accidente. Poate nu atât de grave, însă oricum accidente care ne marchează. Aici toţi suntem egali în faţa sorţii, sau a divinităţii, sau a oricărui altcuiva care ne ghidează pe acest drum. Ceea ce se întâmplă mai departe însă, ne diferenţiază ca oameni. Acum se trage linia de demarcaţie între cei puternici şi cei slabi, între învingători şi învinşi, între lei şi şoareci.

Putem da vina pe orice, putem găsi milioane de scuze, de explicaţii pentru tot ceea ce ni se întâmplă, avem dreptul să acuzăm, dar oare nu avem obligaţia să ne privim? Să ne analizăm, să ne judecăm? Iar asemenea unui judecător sever, să ne condamnăm. Până la urmă, noi ne ghidăm în viaţă, noi alegem, desigur sub pecetea anturajului, a societăţii, noi ne alegem pe ce străduţă să o luăm, la stânga, ori la dreapta. Nimeni altcineva nu învârte de volan, nimeni nu schimbă vitezele. Eventual, cineva de pe scaunul din dreapta ne zâmbeşte uşor şi ne îndeamnă blând, fără însă a ne porunci. Şi cu siguranţă, persoana din dreapta nu ne va judeca, indiferent de calea aleasă, chiar dacă poate, când nu ne vom uita va scăpa o lacrimă pe obraz.

Vorbeam de accidente, dar mai ales de urmările lor. Voi fi foarte ferm: cei care zâmbesc când au toate motivele să plângă, cei care te fac să zâmbeşti când au toate motivele să aştepte de la tine o consolare, o vorbă bună, aceia sunt oamenii puternici. Aceia care iau soarta de coarne şi o azvârlă cu toată puterea izvorâtă din durerea lor. Care pun degetul pe locul unde te-ai înţepat, chiar dacă ei au o rană adâncă, în inimă. Iau mâna de acolo, lăsând parcă sângele să-şi urmeze albia stabilită, fatalmente, de la început. Sunt aceea pentru care o zi pierdută e o zi în care nu fac ceva pentru celălalt, chiar fără să aştepte recompensă, mulţumire, poate doar o apreciere tacită. Dar care ei ştiu că e acolo.

Omul, e o fiinţă egoistă. Vrea pentru el toate bucuriile, vrea pentru restul toate tristeţile. Nici milioanele de ani de evoluţie nu au reuşit să ne schimbe natura de animale prădătoare. Însă, fiindcă omul este singura fiinţă care refuză să fie ceea ce este, a inventat regulile. Ele sunt cele care ne mai menţin ca specie, fără de care orice progres e nerealizabil. Din fântâna acestor reguli, cizelate, impuse, poate chiar cu forţa, s-a născut dorinţa unora „de a face bine” şi nu „de a face ce e bine”. Pentru unii binele este o noţiune înfăşurată doar în jurul propriei persoane, fără să ţină seama de restul. Pentru alţii, în schimb, binele e în primul rând efectul satisfacţiei celor din jur, indiferent de starea personală actuală. Acei oameni sunt cu adevăraţi puternici, cei care merită stimă şi dragoste.

Nu e niciodată târziu să zâmbeşti, înger sau demon ia bucuria cu o mană şi o dă cu cealaltă; dacă priveşti doar mâna care ia bucuria, nu ai cum s-o vezi pe cea care o dă (Mariana Fulger). Dacă am sta doar puţin să le mulţumim îngerilor care ne oferă bucuria, să îi apreciem, să îi ţinem lângă noi. Pentru că în clipele cele mai grele, ai vrea să te uiţi în sus şi să vezi mâini întinse înspre tine, pentru a te ajuta să te ridici. Prin aceste cuvinte, eu vreau să spun un simplu „merci” tuturor celor care au fost lângă mine, m-au făcut să zâmbesc sau m-au consolat, fără să mă „încarce” cu problemele lor, care de multe ori erau mai mari, mai importante. Pentru ei, uşa mea o să fie mereu deschisă.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=U_7DnHbcgn8]

Lumea copiilor

Posted on by
3

Nu aţi observat că în ultimul timp, mă refer aici la ultimii ani, din ce în ce mai mult din ofertele magazinelor de pe la noi devin centrate pe copii? Că a devenit o strategie de marketing ca să se ofere din ce în ce mai multe produse pentru copii?

Am fost in PIC ieri. Pe lângă faptul că e plin de jucării (deşi mai puţine ca în alte locuri, totuşi), un raft întreg de cărţi care erau în trecut beletristică a devenit un raft plin de cărţi de copii. Am fost în zilele trecute la Technomarket. Acolo nu aveau jucării, în schimb un raft imens era doar cu dvd-uri cu Albă ca Zăpada, Aladin, Degeţica şi alte desene animate numai bune pentru distrarea copilului. Ce să zic de Real şi mai ales Carrefour. Acolo jucăriile sunt peste tot unde vezi cu ochii. De la toată colecţia de la Disney, până la celebrele personaje ale binecunoscutei animaţii Madagascar: Alex, Marty, Melman, Gloria şi preferaţii mei, pinguinii. Ce să mai zic de dvd-urile cu Scooby, Barbie, Winnie the Pooh şi alţii (nu mai zic mulţi că o să mă suspectaţi :P). Apoi, în Media galaxy, dar şi în Technomarket, sunt locuri speciale de încercat console, PS III, Wii, etc. Cu zeci de jocuri pentru fiecare tip de consolă. Şi în Carrefour Express, aproape de mine a apărut de câteva zile un stand cu animaţii Disney, pentru cei mici.

Am fost la Târgul Lifestyle desfăşurat în week-end la Oradea. Erau standuri întregi cu cărticele de copii, cd-uri cu muzică pentru copii, dulciuri, ce mai, o adevărată delectare pentru orice prichindel. Apoi am observat că au apărut magazine, din ce în ce mai numeroase care oferă doar produse pentru copii: de la haine, la jucării, la tot felul de chestii utile pentru un copil, cum ar fi de exemplu scaune speciale pentru ei sau alimente destinate lor. Iar numărul acestor magazine este într-o continuă expansiune. Trendul a început din online, unde numărul magazinelor focusate pe puşti e foarte mare. Deja nu mai este o nişă. Aş menţiona aici ca exemple: babyonline.ro, treiursuleti.ro, magazinul-copiilor.ro sau kiddy.ro.

Deci care ar fi explicaţiile? Una din ele ar fi că am ajuns şi noi cât de cât în rând cu statele europene în materie de oferte adresate copiilor. Şi nu doar pe partea privată ci în ceea ce priveşte administraţia locală. Au apărut orăşele ale copiilor, parcuri modernizate, spaţii de joacă destinate celor mici, patinoare, etc. Grija faţă de viitor este o preocupare din ce în ce mai prezentă.

Motivul principal însă este chiar firea copiilor. De fapt ei ne conduc. Dacă vor ceva, cu greu le mai scoţi asta din cap şi nu te vor lăsa până nu vor obţine. Iar marketerii ştiu asta. De exemplu, am văzut în Carrefour un băieţel care aşa se ţinea de mama sa să îi cumpere o carte de colorat şi un dvd cu scooby, încât era foarte greu să-l refuze şi să mai scape demnă de acolo. Aşa că i-a satisfăcut poftele. Eu mă tem ca în viitor aceşti copii să nu devină prade ale acestui sistem de consumerism. O societate bazată pe consum, pe satisfacţii materiale şi mai puţin pe afectivitate. Mi-e frică să nu devină marionete în mâinile celor care vor o îmbogăţire rapidă şi explozivă.

Voi ce ziceţi?

Technomarket în Real 2 Oradea

Posted on by
5

Ieri, în timp ce doream să vizitez magazinul Takko din incinta Real 2 (situat pe şoseaua înspre Satu Mare), am dat peste magazinul Technomarket, care e cu adevărat gigant. Ca o paranteză, magazinul Takko din Real 2 incă nu şi-a deschis porţile, fiind doar un afiş cu „Deschidem în curând”.

Revenind la Technomarket, am rămas surprins că o asemenea deschidere a rămas fără ecou în presa locală, eu sincer nu am ştiut nimic, deşi magazinul s-a deschis în 4 decembrie, odată cu Real. Campania publicitară a fost sublimă, dar a lipsit cu desăvârşire. Nici un afiş, nici un spot în paginile ziarelor sau pe net, în ediţiile online. Cei de pe partea de marketing şi-au luat salariul degeaba, iar efectul l-am observat chiar după 9 zile de la deschidere. Când am ajuns acolo, era aşa de puţină lume, încât eu am crezut că e închis. Doar nişte angajaţi plictisiţi aranjau nişte dvd-uri. Am zis să compar cu campania de promovare a magazinului Media Galaxy din Lotus Market, dar nu are rost. Afişele şi bannerele cu Media Galaxy au fost peste tot, iar deschiderea a fost cu promoţii ( vezi celebrul notebook Asus ), cu înghesuiala specifică, cu tot tacâmul. La Technomarket linişte. S-a mai dovedit încă odată ce putere are reclama.

Impresii despre magazin. E mare. Foarte mare, cam cât Media Galaxy. Produse multe, dar nu atât de bine aranjat ca magazinul concurent. Angajaţii. Mai bine un exemplu. Mă uitam la notebook-uri, vine un angajat şi mă întreabă cu ce mă poate ajuta. Îi explic cam ce m-ar interesa, notebook-uri cu Core 2 DUO, iar el mă întreabă: „Dar ce diferenţă este între dual core şi core 2?”. No comment. Lăsând la o parte neajunsurile, calităţile sunt evidente, preţul fiind cel mai important. Preţurile sunt foarte bune, merită să mergeţi acolo să vedeţi. Oarecum e explicabil, deoarece Technomarket e o marcă Domo, la fel cum Media galaxy e o marcă Altex. Iar Domo are în general preţuri mai mici ca Altex. Varietatea de produse e încă un punct în plus. Găseşti orice, de la laptop-uri, plasme, filme, jocuri, muzică, monitoare, boxe, etc. orice legat de IT.

Ajuns acasă am găsit pe net doar două însemnări despre deschidere, iar alea în presa centrală de specialitate: Wall-Street şi Financiarul. Astfel am aflat că magazinul are o suprafaţă de 3000 metrii pătraţi şi cam atât. Foarte slăbuţă promovare şi e păcat. Eu personal recomand magazinul, e variat, preţurile sunt bune, iar poziţionarea de asemenea. E interesant de urmărit duelul cu Media Galaxy, care are avantajul marketingului, a brandului mai bine promovat dar şi a vizibilităţii, fiind într-un mall. Technomarket are de partea sa avantajul preţurilor, în general mai mici şi lipsa concurenţei, în această locaţie, fiind singurul magazin IT. Să vedem ce va fi.

Thriller

Posted on by
1

Era vreo 2 noaptea. Tocmai mă delectam cu nişte căpşuni înfăşurate în ciocolată, cu frişcă, multă frişcă, cu zahăr, mult zahăr. Mi-a luat mama 5 kilograme, doar pentru mine, erau aşa gustoase, frişca se prelingea mlădioasă precum o zeiţă antică peste aceste fructe, care, fără să exagerez, au fost create de divinitate ca să gustăm şi noi, muritorii din idealul rai. Deodată o melodie acaparează fundalul şi devine din ce în ce mai stridentă în acest peisaj perfect, dar plat. „I’m calling U, When all my joy/And all my love is feelin’ good/ Cuz it’s due to U”. Oh NU. Telefonul! A fost doar un vis. La naiba, ce vis gustos.

Cine să fie oare la ora asta ? –Alo, am răspuns eu cu o voce de dragă Stolo răguşit. – Te rog să mă salvezi, m-au răpit, ajutor, AJUTOR. – Costele, Costele, tu eşti? Dacă m-ai trezit la ora asta jur că te bat cu soacra peste spate. Te pun într-o cameră cu Guţză şi te las să asculţi jumătate dintr-o piesă de-a lui. N-ai rezista deloc, fraiere. – Nu, te rog, ajută-mă … sunt lângă hala aia mare de la ieşirea din oraş. Cred, nu ştiu sigur, că m-au adus legată la ochi până aici. Of, mi se termină bateria. Te rog aju…. Dar totuşi dacă nu e Costel ăsta, nu avea vocea de papagal cu bronşită a lui Costi. Hai că sun înapoi. – Abonatul Orange nu poate fi momentan apelat … – Semnalul lui peşte prăjit. Să încerc şi pe balcon. –Abonatul Orange … . Dacă e Costel totuşi? Hai să-l sun, îmi veni geniala idee. – Alo, răspunse o voce de student la un curs la ora 8 seara. – Alo, Costel, m-ai sunat? – Bă eşti nebun? E ora 2, cum pana mea să te sun? – A, ok, doar am verificat, am zis eu repede să mă scot. – Bă te verific pe tine şi pe mă…. I-am închis. Devenise un pic agitat. Săracul Costel. Lucrează în fiecare zi de la ora 6, cred că l-am deranjat un pic.

Deci nu e Costel. Dacă totuşi fata asta are probleme? Ce să fac? Aici a intrat in funcţiune defectul zodiei mele, balanţa. Să mă duc? Să nu mă duc? Dacă e pe bune şi e ceva grav? Dar dacă e o farsă ordinară? Poate e George. Să-l sun. A, nu că dacă nu e el ăsta mă bate cu tastatura de mă îndoaie. Şi eu ca eu, dar tastatură wireless ca asta nu mai găseşti cu una cu două. E din Debrecen, am luat-o la promoţie. A trecut o jumătate de oră până m-am decis, cred că o oră, să fiu sincer. Sau două poate, nu vreau să mint. Urăsc că-s balanţă.

În final decid să risc. Care e cel mai rău lucru care mi se poate întâmpla? Mi-am zis eu, încercând să-mi fac curaj şi din păcate nereuşind. Păi, dacă sunt o ceată de mafioţi, scoate unu’ pistolul cu amortizor, până apuc eu să plâng ca un copil la penicilină şi să fac pe mine, ăştia mă împuşcă şi mă trimit la golf cu Sf. Petru. După ce dau 15 lei pe taxi până acolo, bine că am avut atâţia la mine, pentru înapoi ziceam că rezolv eu, doar ştiu că mersul pe jos face piciorul sănătos. Merg tiptil, tiptil până lângă hală, aud voci. Mă pun să ascult. – Bă, ce facem cu fata? Am luat banii, mai avem nevoie de ea? – Fă-o să pară un accident nefericit! Ha – Ha – Ha. – Holly Cow! Trebuie să o salvez. Dar cum? Gândeşte Dani, gândeşte, doar ai fost olimpic la biologie, fizică, chimie, mate. Dar ce legătură au rezultatele mele academice cu faptul că îmi tremură genunchii break-dance de frică?

Aştept până pleacă toţi. Mă îndrept agale spre locul unde era ţinută fata. Dar, pe drum soarta mi-a întins o cursă. Soarta, sau idioata aia de pisică care s-a pus direct în calea mea. M-am împiedicat de ea. Ea „Miauuu”, eu „Auuuuu”, asta pentru că am căzut pe colţul scaunului direct cu … mă scuzaţi … . Mă năvăleam pe jos de durere şi strigam de parcă urmam o cezariană în compania profesorului doctor universitar Ciomu. Binenţeles, băieţii nu au întârziat să apară. Unu’ nu mai putea de râs când mă văzu cum mă ţineam de jucării, iar din ochi ieşeau lacrimi sporadice. – Bă ăsta-i prost, zise unu, Smărăndescu wannabe. Avea un braţ cât copanul meu drept. Deja mă gândeam: las la mami televizorul, calculatorul la sora mea, iar la Alin aparatul foto. Restul îl donez la săraci. Doamne ajută-mă!. – Să-l cheme cineva pe şefu’, zise Smărăndescu ăsta. Vine unu, zici că era o încrucişare nereuşită între Adi de Vito şi o batoză. Era aşa de urât că dacă trecea pe lângă o baie, se trăgea apa automat. Aşa de urât că trebuie să umble cu buletinul la vedere că altfel îl culeg de pe stradă şi-l duc la Zoo. – Tu ce vrei? Mă întreabă arătarea. Inima-mi era cât un purice al unui păduchi. – M-am rătăcit, am răspuns eu, dându-mi seama mai apoi de prostia debitată. – Aha, înţeleg. Igor, cum rezolvăm treaba asta? Cine naiba-i Igor?, mă întreb eu înspăimântat. Apare unu’, Păsări-Lăţi-Lungilă. La care aş adăuga şi Urăţilă, pentru că avea o faţă de împins vagoane cu moloz. Era aşa mare că era folosit la Planatarium pe post de Eclipsă totală de Soare. Era aşa de mare încât cred că avea atmosferă proprie. Vine vijelios spre mine, cu zâmbetul pe buze şi-mi trânteşte un croşeu de stânga drept în faţa mea ce-a frumos conturată, până la acel moment. Atunci, pentru acele câteva secunde am fost fericit. Se făcea că eu şi Jessica Alba consumam amândoi un cocktail pe o plajă cu nisip auriu şi palmieri răcoroşi. Şi unul dintre noi nici nu avea haine. Era evident care. Au fost cele mai incitante secunde din viaţa mea. Apoi a început durerea. Mi s-a făcut ochiul stâng ca o varză de Bruxelles murată.

În timp ce urlam ca din gură de şarpe şi le înjuram arborele genealogic, printre dinţi să nu mă audă, am prins conversaţia lor: – Hai să îi ducem în pădure, să terminăm treaba. În acel moment, vezica mea a fost prima care s-a predat. Într-un mod ruşinos pentru posesorul ei. Ud şi speriat, deşi cu mândria la cote de avarie, am reuşit să-mi pun neuronii, câţi mi-au mai rămas, la lucru. Gangsterii ne pun unul lângă altul, în aşteptarea executării sentinţei. Trebuie să recunosc că tipa arăta super tare, iar curios lucru, chiar asta îmi trecea prin minte. Ce bună e!. Deşi omuleţul negru cu coasa mă aştepta la colţ, se pare că masculinitatea bate moartea. – Bună, eu sunt Dan. – Ela, imi răspunse ea cu o voce total diferită faţă de cea de le telefon, dovadă clară că Sony Ericsson sucks. Avea o voce care ar manipula mulţimi, atât de fermă, dar fără a pierde din gingăşia unei fete. – Ela, ai bani la tine? Întrebai eu direct. – Ce??? Tu te gândeşti la bani? Atunci îmi trecu prin minte o scurtătură pentru planul meu. – Păi, da. Recunoaşte, amândoi o să decedăm în condiţii misterioase peste câteva minute. M-ar încânta să am nişte euro pe lumea cealaltă. Cine ştie cum e pe acolo cu criza economică. Şi, dacă nu mai avem oricum nimic de pierdut, pot să te rog ceva? – Da, zi. – Pot să te văd topless? – Ce? Obsedatul naibii!!! Te-a făcut maică-ta când se uita la filme erotice! Nesimţitule! Planul meu funcţiona. – Nesimţită eşti tu, că nu recunoşti că mă vrei!. În acel moment, cu o furie pe care aş atribui-o doar unei leoaice într-o cuşcă când vede că-i sunt luaţi puii, Ela se repede asupra mea, fără să-i mai pese de cei 5 pseudo-mafioţi. A ajuns la mine, şi după ce mi-am primit porţia cuvenită de poşetă feminină, ştiţi, din aia aşa mare că eu am impresia că acolo se ascunde BigFoot, cu partea dreaptă a feţei roşie şi usturând, am început să-mi pun planul în aplicare. În acele momente de confuzie generală, eu, inspiratul, am prins pisica. – OK, încă o mişcare şi pisica e istorie. Dacă nu vreţi salam la cină, să nu vă prind că vă apropiaţi. O să ziceţi că-s nebun, dar când m-am împiedicat de pisică nu am putut să nu observ că are un lanţ gros, de manelist, pe gât. Pisica. Deci am presupus, că ea, pisica, e un VIP. Intuiţie excelentă, pentru că imediat apare şeful mare, mai speriat ca un porcuşor în ziua de Crăciun. – Iri, ai păţit ceva? Zi-i la tata, zi-i. Pisica nimic. Ăsta-i nebun. Cum să-i dai nume la mâţă Iri?. Cu ce ţi-a greşit motanul? – Ti-a făcut rău nenea? Da? Zi-i la tati. Deja nu mai rezistam. – Băi, faţă de Bonduelle, ascultă. Eu cu Ela şi cu Iri, o să ieşim încet de aici. Când eu şi Ela suntem în siguranţă, Iri se va putea întoarce la tine, asta desigur dacă va dori. Apropo, ţie nu ţi-e milă de el? Măcar are Monica lui? Că dacă tot e nefericit măcar să fie nefericit în doi. – Da, are, dar e în Italia. Cred că acum se trezeşte, sper că menajera i-a pus mâncarea. E clar, e dus rău moşu, concluzionez eu. – Ok, până nu auziţi „Miau” să nu mişcaţi! Noi o să ieşim încet. Şoptii către Ela! – Acum serios Ela, ai bani la tine? Că eu nu mai am decât 2 lei. Şi cred că unul e rupt. –A, banii, îşi aminti Ela de servieta cu bani. Se răsti la mafioţi: – Vrem servieta cu bani! Toţi cei 500 mii de euro!. – Cât?, izbucnii eu ca ars. De unde ai atâţia bani?. Sunt ai părinţilor, îţi explic eu mai încolo. – Banii, sau îmi fac cadou o blană de pisică la iarnă! Şeful cel hidos era să leşine. – Igor, adu-le banii!. Ca un căţeluş, Igor se prezintă cu cashul. – OK, noi plecăm acum, terminai eu discuţia asta penibilă. Ieşim din hală, şi mergem spre staţia de taxi. Deja Iri era nerăbdător să exploreze oraşul, dar nu-l puteam lăsa aşa că ne tăiau ăştia. Găsim un taxi, lăsăm motanul în voia sorţii şi ţuşti …

– Strada Kogălniceanu, numărul 45 A, indică Ela. – Ela, dar eşti bogată. – Nu eu, părinţii mei. Tata e parlamentar ales uninominal. – Ah, asta explică tot. Acum părinţii mei sunt plecaţi din ţară, sunt doar eu acasă. Vrei un ceai? – Da, sigur, iaurt de căpşuni ai, întrebai eu, cumva să mă revanşez faţă de visul pierdut. – Glumeşti? Ador căpşunile. Am acasă cred că o tonă de iaurturi. Hai la mine, să-ţi dau.

Am ajuns la Ela, o casă realmente de vis. Acum ştiu de ce moşul nu mi-a mai adus nimic de mult. Vine iniţial pe aici şi nu mai vrea să plece. Lux peste lux, marmură cu pietre preţioase. Ce mai, bogaţi frate!. În timp ce devoram like there’s no tomorrow iaurturile, Ela intră în vorbă. – Ştii, când mi-ai cerut să mă vezi dezbrăcată, a fost un plan excelent, dar m-am tot gândit. Oare cum să te răsplătesc pentru actul tău de eroism? Iar în acele momente se uită la mine de parcă ar vrea să mă bage într-o cameră şi să-mi mulţumească câteva zile non-stop. – Ştii, am putea … ştii tu … îmi zise ea, ştiind desigur că mi-am dat seama la ce se referea din prima. Să par puţin detaşat, îi răspund: – Da, ar fi ok, dar să termin înainte iaurtul. E aşa de bun!

După iaurt, business. Îmi ziceam eu în gând. Dar totuşi parcă ceva nu era în regulă. Era prea frumos să fie adevărat. Întreb eu temător: – Ela, câţi ani ai? – 18. E ok, mă gândesc eu, la limită. – 18 o să împlinesc în primăvară. – Hold your horses, am sărit eu ca de pe plita încinsă. Ela, o să iau mai mulţi la Jilava decât ani ai tu. – Thanks, but no thanks. – Se întristă la faţă. Şi eu. Arată aşa bine. – Atunci, nu vrei din bani? – Nu, sunt banii părinţilor tăi, munciţi cu trudă prin Senat. Nu pot să fac asta. – Ea se întristă şi mai mult, coborî privirea, iar o tăcere se lasă peste imensitatea casei. La un moment dat, însă tresare! Nu ai dori mai bine acest tablou de Grigorescu, Ţărăncuţa?

– Şi vă jur domn judecător că asta e povestea. Vroiam să duc tabloul la Artmat, pentru ca cineva care apreciază arta să se bucure de el, când poliţia mi l-a luat. Nu l-am furat, vă rog să mă credeţi. Am o familie mare, afacerea soacrei cu croşetat a dat faliment, doar eu mai hrănesc familia asta … vă rog …

Tabloul Nicolae Grigorescu, Tarancuta poate fi vazut in perioada aceasta la Galeriile de arta Artmark. Aceasta poveste a fost scrisa pentru a participa la concursul organizat de Dgeneration .

Între staţii

Posted on by
1

În Oradea, circulă tramvaie pe 5 linii: 1 roşu, 1 negru, 3 roşu, 3 negru şi 2. Există un loc, unde se intersectează liniile 3 şi cele două linii 1, lângă cimitirul Olosig. Însă staţiile nu-s comune pentru liniile 3 şi 1. Sunt depărtate puţin, suficient însă ca, de multe ori, cineva care se dă jos din tramvaiul 3 să rateze tramvaiul 1. Iar, din proprie experienţă, cei mai mulţi călători care circulă cu 3 merg doar până la cimitir, unde se dau jos pentru a lua 1-le. Însă, mai există o şansă pentru unii. Pentru ca tramvaiul 3 negru să poată coti la dreapta, pe linia asignată, vatmanul trebuie să coboare cu o bucată de fier şi să facă oarecum o schimbare de macaz. Atunci, el deschide prima uşă din primul vagon, iese din cabină, face modificarea necesară şi se urcă înapoi în tramvai. În tot acest timp, unii călători au posibilitatea să coboare şi să se îndrepte spre staţia tramvaiului 1. De multe ori, această mişcare înseamnă prinderea tramvaiului 1, care e în staţie sau aşteptarea unui alt tramvai, pentru cei care nu se coboară. Asta deoarece, intervalul de timp necesar tramvaiului 3 negru pentru a ajunge în staţie împreună cu timpul necesar străbaterii distanţei până la staţia tramvaiului 1 este de multe ori insuficient pentru ca tramvaiul 1 sa mai fie ajuns.

Aşa e şi în viaţă. Suntem călători în tramvaiul vieţii, în rutina presată cu staţii, cu oameni care coboară şi oameni care urcă. Însă în tot acest drum parcă predestinat, în care parcă nu avem dreptul de a alege, apar uneori oportunităţi. Oportunităţi să prindem un alt tramvai, poate mai bun. Atunci când vatmanul deschide uşa pentru a schimba macazul, atunci este şansa noastră. Putem alege să ne coborâm atunci, să riscăm, sau putem aştepta staţia, dar poate e prea târziu să mai prindem celălalt tramvai. Oportunităţi de acest fel nu apar pentru toţi. Cei din al doilea vagon nu vor avea o uşă deschisă între staţii, ei nu se vor putea coborî mai repede în speranţa că vor prinde celălalt tramvai. Poate situaţia economică, socială, poate norocul sau mai bine zis lipsa lui, poate alegerile greşite din trecut (de ce au ales vagonul 2 şi nu primul ?), fac ca unii să nu aibă şansa să schimbe ceva, lor să nu le surâdă soarele oportunităţilor.

Însă nici cei din primul vagon nu sunt egali în faţa şansei. Pentru că vatmanul nu stă foarte mult în afara tramvaiului, iar uşa nu rămâne mult timp deschisă, trebuie să te grăbeşti dacă vrei să cobori. Cei din capăt trebuie să pornească cel mai devreme, să nu aştepte nici un moment în plus, să fructifice imediat şansa dăruită. Cei din faţă, au mai mult timp de gândire, ei pot analiza mai îndelung dacă merită riscul sau nu, ei pot lua o decizie fiind mai informaţi. Uşa nu e mare, iar de multe ori mulţi se înghesuie să iasă, iar unii nu reuşesc, pentru că trebuie să facă loc vatmanului să urce. E cazul oportunităţilor râvnite de mulţi, în care doar cei mai rapizi câştigă, cei care ştiu ce vor şi sunt decişi să-şi ducă la îndeplinire dorinţa. Aceia sunt oamenii puternici, cei pentru care fiecare uşă deschisă înseamnă o nouă încăpere de vizitat, iar o uşă închisă nu înseamnă neapărat că nu vor face rost de cheie în viitor. Poate că cei care se dau jos între staţii nu vor avea norocul să prindă tramvaiul celălalt, sau poate nu e nici unul în staţie, dar ce au pierdut? Doar câteva secunde în plus de stat pe un scaun? Dacă crezi cu adevărat în ceva, dacă îţi doreşti mult ceva, chiar simplul fapt că ai încercat să-l obţii te face un învingător. Pentru că, se spune pe bună dreptate că mai bine să-ţi pară rău pentru ce ai făcut decât pentru ce nu ai făcut.

În final, vreau doar să dau mai departe un sfat primit de la o persoană foarte dragă mie: Dani, nu trebuie să rişti, doar să fructifici oportunităţile.

PTV

Posted on by
4

Definiţie: PTV (Prostituţia TV) este acel procedeu, indecent, neruşinat, nesimţit, idiot, prin care nişte „analişti” consacraţi, mari somităţi în domeniul audio-vizual, de dragul Peştelui cel Mare îşi încalcă orice minim principiu deontologic şi fac sex neprotejat în faţa telespectatorilor.

Înrudit cu PPS (Prostituţia Presei Scrise) şi PPR (Prostituţia Radioului).

Exemplu:

Aseară la ANTENA 3, o gloată de băieţi de ocupaţie trotuarişti, pentru a-l preamări pe comunistul, informator al securităţii tovarăş Voiculescu Dan, au oferit un spectacol de o penibilitate vecină cu schizofrenia. Sub masca de jurnalişti corecţi, imparţiali, care prezintă nedeformat realitatea, papagalii Mihai Gâdea & Co s-au compromis într-un hal încât eu mă aşteptam chiar să zică că PC a câştigat alegerile cu 89.5%, Băsescu a fost ridicat de armată şi executat, Voiculescu a fost numit Preşedintele Parlamentului European iar ANTENA 3 a făcut 83.5 % rating. Băi nesimţiţilor, când nu o să mai fiţi curva cuiva o să vă creadă lumea. Până atunci puteţi să o frecaţi cât vreţi, că PC tot un partid oportunist rămâne, care zboară unde bate vântul, pata de rahat pe politica românească. Iar Voiculescu rămâne tot acel comunist, indiferent dacă voi îi puneţi haine de Sfântul Petru. Mai bine v-aţi şterge cu deontologia voastră undeva şi ne-aţi lăsa în pace.

Cu distincţia „Sugativa Nr. 1 a României”, Mihai Gâdea („Sugar Boy”) este cel mai jenat prezentator tv pe care ochii mei au fost nevoiţi să-l suporte. Mai bine te făceai copil de mingi că aveai mai mare succes. Lăsând la o parte că rolul moderatorului TV este să fie echitabil, imparţial, un factor de echilibru în raport cu invitaţii, acest papagal cu normă întreagă se compromite prin atacurile la Băselu şi momentele de adoraţie aduse Celui mai Iubit Patron Media, aţi ghicit, Voiculescu. Cameleonul Gâdea, care acum sunt sigur că primeşte telefoane gen „Bravo Băiete, le-ai tras-o. Aşa te vrea tata”, sunt sigur că, atunci când va ajunge la o televiziune care îl va pupa în fund pe Băselu, va fi primul la coadă. Du-te băi acasă, fraiere.

Valerian Stan e scuzabil, într-un fel. Pentru că, cazul său e de domeniul patologicului deja. După emisiune a mers acasă şi şi-a bătut nevasta cu laptopul. Proaspăt evadat de la spitalul 6, Oradea (cred că altundeva e alt număr) şi-a fixat obiectiv în viaţa lui mizeră să-l înfunde pe Băselu. De cele mai multe ori preşedintele „2 ochi care îşi zâmbesc” o merită. Însă îndârjirea cu care face aceste atacuri, precum şi modul absolut jenibil în care a vorbit cu Geoană (mai avea puţin şi îngenunchea şi-i pupa Armani-ul) mi-a arătat încă odată ce târfă a devenit televiziunea. Sfat: Eu îţi zic să îţi reprimi nervozitatea prin alte metode, nu de alta dar dacă ţii încă la cei doi neuroni nervoşi rămaşi…

Victor Ciutacu, păpuşa masculină a lui Voiculescu. Dacă specimenul acesta se poate denumi jurnalist eu emigrez în Congo şi vând cârnăciori româneşti. Clov ziua, pupincurist noaptea, acest primat al presei româneşti este mai fals ca sânii Pamelei Anderson. Băi, dacă la tine este un motiv de bucurie că Elena Udrea a ieşit plângând de la sediul PD-L, ai nevoie de un control psihiatric de urgenţă, băiete. Şi acum ţi-o spun cu toată seriozitatea. Sunt sigur că un jurnalist de calitate ar fi găsit alte lucruri mai interesante de spus despre blonda tricotoare de la Cotroceni. Dar tu, Ciutacule, care faci baie în groapa de gunoi a presei româneşti nu ştii ce înseamnă jurnalism de calitate. La fel ca parveniţii de la Ziua şi de la Evenimentul Zilei, care îi fac masaj thailandez cheliosului Băse 12 cu 24. Să vă luaţi de mânuţă şi să ne lăsaţi în pace. Dacă voi credeţi că acesta e jurnalism, mai bine cumpăr CanCan şi mă uit la Simona Senzual dezbrăcată, alături de veşnic tristul manelist Guţă decât să vă cumpăr fiţuicile electorale. M-am săturat de lingăi, de jurnalişti giboni ca voi.

Altă dovadă de nesimţire crasă, Mugur Ciuvică. Actor principal în blockbusterele Armagedon şi Armagedon 2, după ce i-a ţinut trena lui Constantinescu, acum a devenit cavaler în cruciada Anti-Băse. Doar pentru o firimitură de imagine, acest lup cu blană sezonieră, atacă pe oricine îi permite preamăritul Voiculescu. Mugur, du-te, uită-te în oglindă, aranjează-ţi freza şi du-te la culcare.

Bogdan Teodorescu, analist pupincurist. După ce a fost directorul unui institut de sondare care a măsluit flagrant, penal aş putea spune, sondajele electorale în favoarea „Prostănacului”, vine acum şi se dă mare analist al situaţiei politice actuale. Nu te mai crede nici dracu’, degeaba te schimonoseşti pe sticlă în 99 de feluri condamnând o ipotetică reuniune D.A. Sincer şi eu sunt total împotrivă, dar tu, tu nu mai ai dreptul să prosteşti oamenii. Nu cu teoreme de politică frumos aranjate astfel încât PSD cruce PC să iasă calul alb al politicii româneşti, iar PDL şi PNL boii scenei politice. Predă doctrina ta deficitară de stânga bieţilor studenţi care din pricina creditelor sunt obligaţi să te asculte. Iar pe noi să ne laşi. Ne-am săturat de impostori de speţa ta.

Radu Tudor sau exemplul cel mai elocvent că banii put. Şi put urât. Raportat la ceilalţi domni mai sus menţionaţi, acest analist chiar are ceva materie cenuşie. Dar orice e de vânzare, Radu mamii, Radule! Citez din prea-cuviinciosul: „Ruperea PUR de PSD şi păcălirea lui Dan Voiculescu a fost succesul de moment al lui Traian Băsescu.”. Cât a costat fraza asta? Cât te costă să minţi cu neruşinare cu pixul? Că Dan Voiculescu e un traseist de speţa cea mai joasă, că o să părăsească barca PSD când o să simtă că e în derivă iar apoi o să întoarcă antenele spre ei, asta ştii şi tu bine. Şi de ce nu o zici? Ti-e frică că nu o să mai ai ce pune pe masă? Aş vrea şi eu să ştiu cât faci.

Mircea Badea, gardă de corp din specia voiculesciană. Taur în emisiunile sale, împunge pe toţi. Pe bună dreptate şi cu un stil care îmi place. Pisicuţă în emisiunile în care e invitat, nu cumva să zică ceva ce nu i-ar conveni şefului. Că apoi cu ce mai îşi plăteşte întreţinerea? E singurul care s-ar prostitua şi pe bonuri de masă şi singurul pe care îl înţeleg. Mai ales acum, cu criza asta economică. Pentru că deh, deontologie ca deontologie, dar parizerul e pe bani. Dar să ştii ceva Mirciulică: tăcerea e o virtute.

Ion Cristoiu, singurul jurnalist cu capul pe umăr. Eu nu înţeleg ce caută împreună cu tonomatele astea, pornite pe o altă cale a evoluţiei darwiene. Mi-e milă de Ion Cristoiu. Merită altceva. Sau nu. Dacă nu are curajul să spună ce gândeşte, atunci nu merită. Atunci îşi merită soarta de trompetă, post pe care este înscăunat acum. Să fie oare atât de călduţ locul?

Să vă zic ceva, „jurnaliştilor”. NOI, poporul o să-l dăm jos pe Băselu. Pe acest circar ordinar, avid de putere, obsedat, blestemul României de 4 ani. Noi, nu voi, papagalilor. Iar când o să aveţi o minimă coloană vertebrală, atunci să veniţi la noi cu analize. Până atunci, o să fiţi doar păpuşi conduse de oricine o să vă fie şef. Iar lumea nu o să vă creadă nici când o să aveţi dreptate. Pentru că marionetele nu vorbesc.