Thriller

Era vreo 2 noaptea. Tocmai mă delectam cu nişte căpşuni înfăşurate în ciocolată, cu frişcă, multă frişcă, cu zahăr, mult zahăr. Mi-a luat mama 5 kilograme, doar pentru mine, erau aşa gustoase, frişca se prelingea mlădioasă precum o zeiţă antică peste aceste fructe, care, fără să exagerez, au fost create de divinitate ca să gustăm şi noi, muritorii din idealul rai. Deodată o melodie acaparează fundalul şi devine din ce în ce mai stridentă în acest peisaj perfect, dar plat. „I’m calling U, When all my joy/And all my love is feelin’ good/ Cuz it’s due to U”. Oh NU. Telefonul! A fost doar un vis. La naiba, ce vis gustos.

Cine să fie oare la ora asta ? –Alo, am răspuns eu cu o voce de dragă Stolo răguşit. – Te rog să mă salvezi, m-au răpit, ajutor, AJUTOR. – Costele, Costele, tu eşti? Dacă m-ai trezit la ora asta jur că te bat cu soacra peste spate. Te pun într-o cameră cu Guţză şi te las să asculţi jumătate dintr-o piesă de-a lui. N-ai rezista deloc, fraiere. – Nu, te rog, ajută-mă … sunt lângă hala aia mare de la ieşirea din oraş. Cred, nu ştiu sigur, că m-au adus legată la ochi până aici. Of, mi se termină bateria. Te rog aju…. Dar totuşi dacă nu e Costel ăsta, nu avea vocea de papagal cu bronşită a lui Costi. Hai că sun înapoi. – Abonatul Orange nu poate fi momentan apelat … – Semnalul lui peşte prăjit. Să încerc şi pe balcon. –Abonatul Orange … . Dacă e Costel totuşi? Hai să-l sun, îmi veni geniala idee. – Alo, răspunse o voce de student la un curs la ora 8 seara. – Alo, Costel, m-ai sunat? – Bă eşti nebun? E ora 2, cum pana mea să te sun? – A, ok, doar am verificat, am zis eu repede să mă scot. – Bă te verific pe tine şi pe mă…. I-am închis. Devenise un pic agitat. Săracul Costel. Lucrează în fiecare zi de la ora 6, cred că l-am deranjat un pic.

Deci nu e Costel. Dacă totuşi fata asta are probleme? Ce să fac? Aici a intrat in funcţiune defectul zodiei mele, balanţa. Să mă duc? Să nu mă duc? Dacă e pe bune şi e ceva grav? Dar dacă e o farsă ordinară? Poate e George. Să-l sun. A, nu că dacă nu e el ăsta mă bate cu tastatura de mă îndoaie. Şi eu ca eu, dar tastatură wireless ca asta nu mai găseşti cu una cu două. E din Debrecen, am luat-o la promoţie. A trecut o jumătate de oră până m-am decis, cred că o oră, să fiu sincer. Sau două poate, nu vreau să mint. Urăsc că-s balanţă.

În final decid să risc. Care e cel mai rău lucru care mi se poate întâmpla? Mi-am zis eu, încercând să-mi fac curaj şi din păcate nereuşind. Păi, dacă sunt o ceată de mafioţi, scoate unu’ pistolul cu amortizor, până apuc eu să plâng ca un copil la penicilină şi să fac pe mine, ăştia mă împuşcă şi mă trimit la golf cu Sf. Petru. După ce dau 15 lei pe taxi până acolo, bine că am avut atâţia la mine, pentru înapoi ziceam că rezolv eu, doar ştiu că mersul pe jos face piciorul sănătos. Merg tiptil, tiptil până lângă hală, aud voci. Mă pun să ascult. – Bă, ce facem cu fata? Am luat banii, mai avem nevoie de ea? – Fă-o să pară un accident nefericit! Ha – Ha – Ha. – Holly Cow! Trebuie să o salvez. Dar cum? Gândeşte Dani, gândeşte, doar ai fost olimpic la biologie, fizică, chimie, mate. Dar ce legătură au rezultatele mele academice cu faptul că îmi tremură genunchii break-dance de frică?

Aştept până pleacă toţi. Mă îndrept agale spre locul unde era ţinută fata. Dar, pe drum soarta mi-a întins o cursă. Soarta, sau idioata aia de pisică care s-a pus direct în calea mea. M-am împiedicat de ea. Ea „Miauuu”, eu „Auuuuu”, asta pentru că am căzut pe colţul scaunului direct cu … mă scuzaţi … . Mă năvăleam pe jos de durere şi strigam de parcă urmam o cezariană în compania profesorului doctor universitar Ciomu. Binenţeles, băieţii nu au întârziat să apară. Unu’ nu mai putea de râs când mă văzu cum mă ţineam de jucării, iar din ochi ieşeau lacrimi sporadice. – Bă ăsta-i prost, zise unu, Smărăndescu wannabe. Avea un braţ cât copanul meu drept. Deja mă gândeam: las la mami televizorul, calculatorul la sora mea, iar la Alin aparatul foto. Restul îl donez la săraci. Doamne ajută-mă!. – Să-l cheme cineva pe şefu, zise Smărăndescu ăsta. Vine unu, zici că era o încrucişare nereuşită între Adi de Vito şi o batoză. Era aşa de urât că dacă trecea pe lângă o baie, se trăgea apa automat. Aşa de urât că trebuie să umble cu buletinul la vedere că altfel îl culeg de pe stradă şi-l duc la Zoo. – Tu ce vrei? Mă întreabă arătarea. Inima-mi era cât un purice al unui păduchi. – M-am rătăcit, am răspuns eu, dându-mi seama mai apoi de prostia debitată. – Aha, înţeleg. Igor, cum rezolvăm treaba asta? Cine naiba-i Igor?, mă întreb eu înspăimântat. Apare unu’, Păsări-Lăţi-Lungilă. La care aş adăuga şi Urăţilă, pentru că avea o faţă de împins vagoane cu moloz. Era aşa mare că era folosit la Planatarium pe post de Eclipsă totală de Soare. Era aşa de mare încât cred că avea atmosferă proprie. Vine vijelios spre mine, cu zâmbetul pe buze şi-mi trânteşte un croşeu de stânga drept în faţa mea ce-a frumos conturată, până la acel moment. Atunci, pentru acele câteva secunde am fost fericit. Se făcea că eu şi Jessica Alba consumam amândoi un cocktail pe o plajă cu nisip auriu şi palmieri răcoroşi. Şi unul dintre noi nici nu avea haine. Era evident care. Au fost cele mai incitante secunde din viaţa mea. Apoi a început durerea. Mi s-a făcut ochiul stâng ca o varză de Bruxelles murată.

În timp ce urlam ca din gură de şarpe şi le înjuram arborele genealogic, printre dinţi să nu mă audă, am prins conversaţia lor: – Hai să îi ducem în pădure, să terminăm treaba. În acel moment, vezica mea a fost prima care s-a predat. Într-un mod ruşinos pentru posesorul ei. Ud şi speriat, deşi cu mândria la cote de avarie, am reuşit să-mi pun neuronii, câţi mi-au mai rămas, la lucru. Gangsterii ne pun unul lângă altul, în aşteptarea executării sentinţei. Trebuie să recunosc că tipa arăta super tare, iar curios lucru, chiar asta îmi trecea prin minte. Ce bună e!. Deşi omuleţul negru cu coasa mă aştepta la colţ, se pare că masculinitatea bate moartea. – Bună, eu sunt Dan. – Ela, imi răspunse ea cu o voce total diferită faţă de cea de le telefon, dovadă clară că Sony Ericsson sucks. Avea o voce care ar manipula mulţimi, atât de fermă, dar fără a pierde din gingăşia unei fete. – Ela, ai bani la tine? Întrebai eu direct. – Ce??? Tu te gândeşti la bani? Atunci îmi trecu prin minte o scurtătură pentru planul meu. – Păi, da. Recunoaşte, amândoi o să decedăm în condiţii misterioase peste câteva minute. M-ar încânta să am nişte euro pe lumea cealaltă. Cine ştie cum e pe acolo cu criza economică. Şi, dacă nu mai avem oricum nimic de pierdut, pot să te rog ceva? – Da, zi. – Pot să te văd topless? – Ce? Obsedatul naibii!!! Te-a făcut maică-ta când se uita la filme erotice! Nesimţitule! Planul meu funcţiona. – Nesimţită eşti tu, că nu recunoşti că mă vrei!. În acel moment, cu o furie pe care aş atribui-o doar unei leoaice într-o cuşcă când vede că-i sunt luaţi puii, Ela se repede asupra mea, fără să-i mai pese de cei 5 pseudo-mafioţi. A ajuns la mine, şi după ce mi-am primit porţia cuvenită de poşetă feminină, ştiţi, din aia aşa mare că eu am impresia că acolo se ascunde BigFoot, cu partea dreaptă a feţei roşie şi usturând, am început să-mi pun planul în aplicare. În acele momente de confuzie generală, eu, inspiratul, am prins pisica. – OK, încă o mişcare şi pisica e istorie. Dacă nu vreţi salam la cină, să nu vă prind că vă apropiaţi. O să ziceţi că-s nebun, dar când m-am împiedicat de pisică nu am putut să nu observ că are un lanţ gros, de manelist, pe gât. Pisica. Deci am presupus, că ea, pisica, e un VIP. Intuiţie excelentă, pentru că imediat apare şeful mare, mai speriat ca un porcuşor în ziua de Crăciun. – Iri, ai păţit ceva? Zi-i la tata, zi-i. Pisica nimic. Ăsta-i nebun. Cum să-i dai nume la mâţă Iri?. Cu ce ţi-a greşit motanul? – Ti-a făcut rău nenea? Da? Zi-i la tati. Deja nu mai rezistam. – Băi, faţă de Bonduelle, ascultă. Eu cu Ela şi cu Iri, o să ieşim încet de aici. Când eu şi Ela suntem în siguranţă, Iri se va putea întoarce la tine, asta desigur dacă va dori. Apropo, ţie nu ţi-e milă de el? Măcar are Monica lui? Că dacă tot e nefericit măcar să fie nefericit în doi. – Da, are, dar e în Italia. Cred că acum se trezeşte, sper că menajera i-a pus mâncarea. E clar, e dus rău moşu, concluzionez eu. – Ok, până nu auziţi „Miau” să nu mişcaţi! Noi o să ieşim încet. Şoptii către Ela! – Acum serios Ela, ai bani la tine? Că eu nu mai am decât 2 lei. Şi cred că unul e rupt. –A, banii, îşi aminti Ela de servieta cu bani. Se răsti la mafioţi: – Vrem servieta cu bani! Toţi cei 500 mii de euro!. – Cât?, izbucnii eu ca ars. De unde ai atâţia bani?. Sunt ai părinţilor, îţi explic eu mai încolo. – Banii, sau îmi fac cadou o blană de pisică la iarnă! Şeful cel hidos era să leşine. – Igor, adu-le banii!. Ca un căţeluş, Igor se prezintă cu cashul. – OK, noi plecăm acum, terminai eu discuţia asta penibilă. Ieşim din hală, şi mergem spre staţia de taxi. Deja Iri era nerăbdător să exploreze oraşul, dar nu-l puteam lăsa aşa că ne tăiau ăştia. Găsim un taxi, lăsăm motanul în voia sorţii şi ţuşti …

– Strada Kogălniceanu, numărul 45 A, indică Ela. – Ela, dar eşti bogată. – Nu eu, părinţii mei. Tata e parlamentar ales uninominal. – Ah, asta explică tot. Acum părinţii mei sunt plecaţi din ţară, sunt doar eu acasă. Vrei un ceai? – Da, sigur, iaurt de căpşuni ai, întrebai eu, cumva să mă revanşez faţă de visul pierdut. – Glumeşti? Ador căpşunile. Am acasă cred că o tonă de iaurturi. Hai la mine, să-ţi dau.

Am ajuns la Ela, o casă realmente de vis. Acum ştiu de ce moşul nu mi-a mai adus nimic de mult. Vine iniţial pe aici şi nu mai vrea să plece. Lux peste lux, marmură cu pietre preţioase. Ce mai, bogaţi frate!. În timp ce devoram like there’s no tomorrow iaurturile, Ela intră în vorbă. – Ştii, când mi-ai cerut să mă vezi dezbrăcată, a fost un plan excelent, dar m-am tot gândit. Oare cum să te răsplătesc pentru actul tău de eroism? Iar în acele momente se uită la mine de parcă ar vrea să mă bage într-o cameră şi să-mi mulţumească câteva zile non-stop. – Ştii, am putea … ştii tu … îmi zise ea, ştiind desigur că mi-am dat seama la ce se referea din prima. Să par puţin detaşat, îi răspund: – Da, ar fi ok, dar să termin înainte iaurtul. E aşa de bun!

După iaurt, business. Îmi ziceam eu în gând. Dar totuşi parcă ceva nu era în regulă. Era prea frumos să fie adevărat. Întreb eu temător: – Ela, câţi ani ai? – 18. E ok, mă gândesc eu, la limită. – 18 o să împlinesc în primăvară. – Hold your horses, am sărit eu ca de pe plita încinsă. Ela, o să iau mai mulţi la Jilava decât ani ai tu. – Thanks, but no thanks. – Se întristă la faţă. Şi eu. Arată aşa bine. – Atunci, nu vrei din bani? – Nu, sunt banii părinţilor tăi, munciţi cu trudă prin Senat. Nu pot să fac asta. – Ea se întristă şi mai mult, coborî privirea, iar o tăcere se lasă peste imensitatea casei. La un moment dat, însă tresare! Nu ai dori mai bine acest tablou de Grigorescu, Ţărăncuţa?

– Şi vă jur domn judecător că asta e povestea. Vroiam să duc tabloul la Artmat, pentru ca cineva care apreciază arta să se bucure de el, când poliţia mi l-a luat. Nu l-am furat, vă rog să mă credeţi. Am o familie mare, afacerea soacrei cu croşetat a dat faliment, doar eu mai hrănesc familia asta … vă rog …

Tabloul Nicolae Grigorescu, Tarancuta poate fi vazut in perioada aceasta la Galeriile de arta Artmark. Aceasta poveste a fost scrisa pentru a participa la concursul organizat de Dgeneration .