7:30 Te trezeşti. O nouă zi îşi deschide porţile pentru tine. Cum o să o foloseşti?

9:00 Ajungi la lucru. Atâtea ai de făcut … dar banii sunt bani

17:00 Încă lucrezi, daca vei mai sta câteva ore vei primi bani în plus (dar clipe de viaţă în minus)

21:00 Ajungi acasă. Suni prietenii. Eşti obosit, nici azi nu poţi veni la întâlnirea cu ei. Abia reuşeşti să mănânci ceva şi să te arunci la TV.

23:00 Te culci bucurându-te de câţi bani ai reuşit să aduni azi (dar cu ce preţ?)

În lumea de azi totul e centrat pe carieră, pe bani, pe materialism. Alergăm zilnic pentru un ban în plus, o apreciere a şefului, o promovare (care evident duce la bani în plus). Restul devine secundar, micul dejun se ia în fuga, distracţia se planifică, chiar şi somnul îl reducem cât mai mult cu putinţă pentru că îl socotim ca o pierdere de timp. Cineva îmi spunea că o zi în care nu ai învăţat nimic e o zi pierdută. Nu e adevărat. O zi în care nu trăieşti e o zi pierdută. Iar goana după succes, după un viitor liniştit, plin de bani, de realizări ne face să uităm clipa de acum, să nu simţim viaţa. Lumea de azi se mişcă cu o viteză uluitoare şi dacă nu-i faci faţă devii un perdant. Dar totuşi, cu toată agitaţia asta cotidiană, de ce nu avem timp pentru a trăi şi nu doar a supravieţui? Ar trebui să zâmbim mai mult, să râdem cu poftă, fără ruşinea că cineva va vedea în gestul acesta o exprimare puerilă a sentimentelor. Şi ce dacă e aşa? În fond ar trebui să reînvăţăm să fim copii. Ţin minte când stăteam ore întregi la poveşti cu prietenii, până la miezul nopţii, când mergeam la fotbal şi uitam de trecerea timpului, când plecam să ne plimbăm şi nu mai veneam decât seara târziu spre disperarea părinţilor. Cum stăteam în iarbă, sub soare, întinşi, cât doream noi, fără să vedem în asta o pierdere de timp. Lumea era a noastră, timpul era al nostru. Copiii trăiesc fără restricţii, fără presiunea timpului, a şefului, a vieţii. Ei trăiesc cu adevărat prezentul, fără grija viitorului şi fără povara trecutului. Ce aş vrea copilăria din nou.

Noi am uitat să ne exprimăm sentimentele, am devenit roboţi prinşi în rutina vieţii. Trebuie să înţelegem că viaţa noastră nu e doar cariera noastră. Nu e o agendă cu lucrurile pe care trebuie să le facem. Trebuie să nu mai planificăm totul pentru că uneori spontaneitatea condimentează viaţa. Dacă acum ne dorim să facem ceva, ce ne împiedică? Timpul? Banii? Slujba ? Nu, doar noi, pentru că noi avem puterea de a schimba totul, de a alege să ieşim din monotonie, să fim altfel, să trăim cu adevărat. Să facem ceva nou, ceva ce nu am mai făcut înainte, să fim energici, activi, să nu lenevim.

Suntem ai tuturor, suntem captivii societăţii în care trăim, a slujbei, a prietenilor dar uităm să fim ai noştri, să trăim pentru noi. Să mai facem din când în când şi ceea ce ne place, nu doar ceea ce trebuie. Avem o singură viaţă, a noastră, care aleargă cu 60 de secunde pe minut indiferent de ce facem, deci de ce nu alegem să facem ce simţim? Ar trebui să nu mai trăim în viitor, cu planuri şi speranţe, ci în prezent, deoarece prezentul poate fi controlat. Viitorul e o sumă a dorinţelor şi a modului cum acestea se vor materializa, iar trecutul e o sumă a amintirilor. Prezentul e al nostru, de ce nu profităm de el? Ioan Gyuri Pascu spunea foarte plastic că „Adevăratul timp este un punct care se numeşte “acum”, înţepat de o infinitate de drepte care se numesc alegeri în viaţă.”. Eu aş adăuga că adevărata viaţă este un punct care se numeşte „acum”.

Oare de ce nu înţelegem că timpul este măsura întâmplărilor noastre, că acţiunile noastre determină trecerea secundelor ? De ce nu înţelegem că noi suntem stăpânii timpului şi nu prizonierii lui? Şi, fiindcă noi suntem aceea care am inventat ceasul, minutarul, secundarul am devenit practic sclavii propriilor noastre fiinţe. Dar putem să facem ceva. Putem să facem din timp prietenul nostru, prietenul vieţii noastre. Putem să redevenim ai noştri.