„Mereu sperasem că viața mea se va scurge cu totul altfel decât a celorlalți, că va fi o viață cu sens, un sens poate inaccesibil mie, dar vizibil de undeva de foarte sus ca un desen pe o pajiște imensă. Nimic nu trebuia să fie întâmplător.„ (Mircea Cărtărescu, Orbitor)

Când am devenit conștientă de individualitatea mea, de eul meu, de existența mea în acest univers – o existență infimă, un atom rătăcit și debusolat- instantaneu a apărut o întrebare „grea„ – Care este sensul vieții mele? De ce am fost aruncată în acest loc, în acest timp și între acești oameni?

Singurul răspuns – deși pentru unii e neconcludent- a fost cel care spune că Dumnezeu a decis pentru fiecare dintre noi un anumit drum, o anumită desfășurare, o „funie„ de care ne ținem…o „funie„ cu nenumărate „noduri„, unele imposibil de desfăcut, inaccesibile, altele mai abordabile….

Deci suntem „actori„ pe scena vieții, singura diferență este că nu ne cunoaștem replicile, le improvizăm pe parcurs, sub supravegherea Regizorului, a divinității.

Și…totuși…conștientă că drumul meu a fost deja stabilit, îndrăzneam să sper că drumul meu nu va fi ca al celorlalți, că nu voi accepta rolul de individ încorsetat în legile și regulile societății, incapabil de un gest sau de o izbucnire nebunească, care vor face diferența.  Năzuiam spre ceva diferit, spre altceva decât o biografie ce se rezumă  la botez, școală, nuntă și înmormântare.  Nu voiam ca în final sa fiu doar o fotografie îngălbenită și un nume din miile și milioanele de nume….Așa visam, deși știam că visele și dorințele se pot transforma de multe ori în dezamăgiri crunte….

De fapt nu s-au transformat în dezamăgiri, ci în niște constatări, descoperite de mulți alții :), constatări care spun încă o dată, dacă mai e nevoie, despre vulnerabilitatea și nimicnicia noastră.  Și în nimicnicia noastră ce sens să existe decât acela de a ne trăi viața prin cei de lângă noi?! Oricât de diferiți am dori să fim și oricâte realizări extraordinare am aduna, în final le putem trăi doar împărtășindu-le cu ceilalți.

Treptat am renunțat la întrebarea „grea„ și am pus întrebări mai ușoare- Ce pot face pentru ceilalți? Ce am greșit față de ceilalți? Iar răspunsurile apar când te aștepți mai puțin….

Așadar devenim oameni prin oameni…Drumul nostru, drept, sinuos, descendent sau ascendent va fi mereu un drum parcurs alături de aproapele tău, alături de oameni….