Tag Archives: capitalism

A munci, a trăi …

„Multinaţională de prestigiu, cu peste 5000 de angajaţi în 50 de ţări, cu o cifră de afaceri de peste 50 de milioane de dolari anual, căutăm pentru filiala din România un bun specialist în … , cu aptitudini în … şi experienţă de minim … ani. Oferim un job într-un domeniu extrem de dinamic, pachet salarial atractiv, numeroase beneficii pentru angajaţi, lucrul într-o echipă tânără, dornică de afirmare”. Cam aşa sună multe anunţuri de recrutare de pe site-urile specializate de la noi.

Poate dorinţa de a lucra într-un mediu plin de profesionalism, într-o companie cu o renumită carte de vizită, poate colectivul tânăr mai sus amintit, însă cu certitudine pachetul salarial au făcut-o să-şi depună CV-ul. Avea experienţă, avea ambiţie, dar mai presus de toate avea nevoie de bani. Locuia în chirie, cu soţul şi fiica sa de 5 ani. Locuiau într-o garsonieră, iar banii ce intrau lunar în casă din salarii erau prea puţini pentru un trai cum îşi dorea. Nu mai dorea să ia autobuzul 15 către muncă, nu mai dorea să aştepte eliberarea băii dimineaţa, nu mai dorea să-şi petreacă concediul la ţară, la părinţi. Dorea un trai „normal”, iar acum a apărut o oportunitate. A trecut cu brio interviul, ştia ce-şi doreşte şi nimic nu o putea împiedica. Şi-a negociat un salariu bun, chiar foarte bun, un salariu la care mulţi români nici nu visează. Era fericită.

Şi-a dat seama repede că noul job trebuie să-i aducă şi un nou statut social, pe măsura „pachetului salarial atractiv” de care beneficia. A pus ochii pe un apartament cu 2 camere, într-unul din noile cartiere rezidenţiale. Creditul pe 20 de ani l-a obţinut fără probleme. La un asemenea venit nici nu se punea problema. Acum familia ei trăia fericită, fetiţa avea camera ei, decorată frumos, jucării peste jucării şi multe zâmbete. Nici la serviciu nu mai putea ajunge cu autobuzul, cum să meargă cu autobuzul în costumul negru, parte din „prestanţa şi eleganţa unei companii renumite” ? Soţului i-a rămas Dacia din ’95, iar ea şi-a luat un credit pentru o maşinuţă, nu mare, una mică de oraş, potrivită pentru stilul ei activ. Din salariul ei puteau plăti creditele şi mai rămânea ceva, iar din salariul soţului puteau trăi îndestulător.

De la cele 8 ore câte muncea iniţial pe zi, a ajuns la 9, 10 în scurt timp. „Un mic sacrificiu pentru firmă, doar temporar, desigur”, erau cuvintele şefului direct, dar şi cuvintele pe care şi le spunea ea cu gândul la ratele pe care trebuia să le plătească lunar. Iar cu banca nu te joci. Oricum, îşi zicea, peste vreo lună, două, toată familia va pleca într-o binemeritată excursie în Croaţia, excursie care acum un an părea o fantezie.

Însă volumul de muncă creştea într-un ritm aproape exponenţial. Cele 10 ore, au devenit 11, cele 11 ore au devenit 12. Pleca în grabă dimineaţa, fără să mănânce nimic, dar având grijă să termine 2 ceşti de cafea pe nerăsuflate. Se grăbea să ajungă printre primii, şefii vor fi bucuroşi când vor vedea pontajul. Îl ruga pe soţ să o ducă pe fetiţă la grădiniţă, acea grădiniţă în stil occidental, pe lângă zidurile căreia, acum un an doar, trecea gândindu-se când oare va avea bani suficienţi ca şi fetiţa ei să înveţe într-un asemenea loc. Ar fi vrut să-şi pună la serviciu câteva din scoverzile cu gem făcute de mama ei, special pentru fetiţa ei care lucrează din greu. Era gem din sat, făcut din prune din sat, culese cu grijă, alese cele stricate, iar apoi preparate aşa cum se făceau de sute de ani în acest sătuc parcă uitat de civilizaţie. Dar nu-şi puse, îi era teamă să nu-şi păteze costumul negru, călcat la perfecţie, care îi venea de parcă a fost croit după ea. Traficul marelui oraş o irita. Privea cadranul ceasului din 10 în 10 secunde, în timp ce coada de maşini din faţa ei părea interminabilă. A întârziat. Telefonul de serviciu sună. Era şeful său. De fapt titulatura nu era de şef, ci o titulatură mai pompoasă, un englezism care inspira admiraţie şi neapărat un procent în plus la salariu. Dar pentru ea era un şef. Nu autoritar, ci doar corect. Doar şi el răspundea unui alt şef, cu o titulatură şi mai pompoasă, cu un salariu şi mai mare. Acum îi aducea aminte că a întârziat, că mulţi clienţi sunt nemulţumiţi, iar că asta va avea repercusiuni asupra salariului pe luna aceasta. Ea i-a explicat situaţia, l-a asigurat că nu se va mai întâmpla, a închis telefonul şi a început să plângă. Nu mult, doar două trei lacrimi. De ce nu i se recunoaşte meritul de a sta peste program, de ce la cea mai mică întârziere e penalizată?

Ajunsă la lucru, abia apuca să-şi salute colegii, că şi începea un briefing, în principiu un din ce în ce mai lung to-do list. Apoi munca. Orele în faţa laptopului treceau una câte una, întrerupte doar de scurte pauze în care îşi odihnea ochii roşii, care o usturau din ce în ce mai tare. Pauza de masă de o oră erau de fapt 20 de minute în care fugea până jos, îşi lua două sau trei sandwitch-uri calde, poate un hamburger şi mai mereu o sticlă de jumătate de cola. Deja nu mai îi simţea gustul, dar simţea cum zahărul îşi face efectul şi dintr-o dată parcă are o şi mai mare putere de muncă. Neapărat sorbea cu repeziciune o cafea, din ce în ce mai tare. Ştia că nu e sănătos ce face, însă se consola cu gândul că ea e o femeie puternică, care nu are vicii, iar vacanţa care va urma va reprezenta un punct de cotitură în viaţa ei. Îşi promitea că la întoarcere o să aibă mai mare grijă de ea.

Nici nu-şi dădu seama când se făcu ora 5, însă observă că nimeni nu pleacă deşi programul de lucru i-ar îndreptăţi să facă asta. Odată cu venirea crizei economice, s-a renunţat la unii angajaţi, însă volumul de muncă a rămas acelaşi, poate chiar a crescut. Fiecare trebuia să tragă tare pentru ca firma să iasă din această stare. Temporară, după cum auzeau frecvent de la cei mai mari. Erau mulţi colegi în departament, însă ei nu-i prea plăcea să iasă în oraş cu ei. Poate romgleza lor o enerva, poate faptul că păreau falşi, poate invidia că unii pot sta până la ora 8 la lucru şi a doua zi par proaspeţi ca şi cum ar veni din week-end. Simţea ameninţarea lor, fiecare „Good Job” pe care şefii îl adresau colegilor ei, era de fapt o laudă pe care ea nu o primea, deci încă nu munceşte suficient şi prin urmare trebuie să mai facă un mic efort.

Ajungea seara târziu, acasă. Fetiţa se culcase deja. Era a treia zi în care n-o văzuse, deşi locuiau sub acelaşi acoperiş, deşi era fata ei, ce naiba. Şi-ar fi dorit să o îmbrăţişeze, dar nu vroia să o trezească. Mânca la repezeală porţia de semipreparate pe care tocmai şi-a luat-o de hypermarket-ul din drum, în timp ce află de la soţ despre timpul petrecut de acesta cu fetiţa în parc, despre cum a dus-o la Zoo şi i-a cumpărat îngheţată şi vată pe băţ. Nu mai avea puterea să facă duş, pleoapele i se închideau involuntar, ascunzându-i cearcănele din ce în ce mai proeminente. „Dragă, sâmbăta asta o să trebuiască să merg vreo 4 ore la lucru. 4 ore, nu mai mult, iar apoi mergem la părinţii tăi cum am stabilit. Promit.”; Îi veni greu să-i spună asta soţului, parcă fraza stătea blocată undeva între corzile vocale. Deşi ştia că astea 4 ore aveau să fie 6 sau 8, deşi ştia că nu vor ajunge la părinţii soţului, faptul că i-a zis îi ridică piatra de pe inimă şi adormi.

Citi email-ul de 3 ori şi nu-i venea să creadă: „Din pricina unor reduceri de personal, cauzate de contextul economic şi pentru că numărul de proiecte a crescut substanţial, noi credem că ar fi de preferat ca în următoarele 3 luni să nu plecaţi în concediu, cu menţiunea că gestul d-voastră va fi apreciat cum se cuvine”. Era o circulară internă. Nu mai putu şi izbucni în lacrimi. Lacrimile se transformară rapid în furie şi mai hotărâtă ca niciodată merse direct în biroul unui şef mai mare. Îi aduse aminte de devotamentul ei pentru companie, de cele 60 de ore lucrate săptămânal, de faptul că excursia din Croaţia a fost programată de mult şi îi e extrem de necesară. Toată determinarea ei, toată pornirea împotriva subjugării la care era supusă de acest capitalism de multinaţională, toate lacrimile care ajunseseră pe costumul ei perfect călcat, toate fuseseră reprimate tăios, cinic, dar cumplit de real: „Dacă nu-ţi convine, dă-ţi demisia. 1000 de persoane aşteaptă să-ţi ia locul şi pentru bani mai puţini. Ar trebui să ne mulţumeşti că nu te-am dat afară şi nu am angajat vreun puştan dornic de afirmare, care ar fi făcut ce faci tu pentru jumătate din cât primeşti. Unii mor de foame şi tu te răzvrăteşti pentru o excursie?”. Aplecă capul şi plecă. Simţi o ură profundă, dar şi dorinţa nebună de a le arăta că e cea mai bună.

Cele 12 ore de lucru la birou au ajuns să se prelungească şi acasă. După semipreparatul din hypermarket, după o cafea tare, foarte tare, îşi pornea laptopul şi continua să muncească. Până la 1, 2, cât trebuia. Soţul o găsea deseori adormită peste laptopul pornit şi doar la rugăminţile lui venea în pat. Viaţa şi munca au devenit două gemene siameze care împart aceeaşi inimă. Cu o grămadă de hârtii într-o mână, cu geanta cu laptopul într-alta, cu 4 ore de somn dormite în multe din precedentele nopţi, se prăbuşi. Colegii au chemat Ambulanţa, medicii au făcut tot ce se putea …

—————-

În 2007, Raluca Stroescu, 31 de ani angajată la Ernst & Young, a fost găsită moartă după ce în ultimele 3 săptămâni a lucrat intens pentru un proiect. Firma a fost amendată cu 6000 de dolari, ceea ce reprezintă 0,00002 % din cifra de afaceri a companiei (21 de miliarde de dolari)

În 2010, Ramona Cîciu, 34 de ani, angajată la Ipsos Interactive Services, după ce a intrat într-o comă profundă, a decedat după câteva zile. Deşi nu se ştiu încă cauzele, cert e că ea muncea enorm, de multe ori până a doua zi, dimineaţa.

Comunismul, iluzia perfectiunii

Este vorba despre mania grandorii care stim bine ca este un punt esential al comunismului. Totul trebuie sa fie perfect, totul trebuie sa fie peste capitalismul infect, inferior. Ei nu accepta nimic imperfect, iar ceea ce nu intra in marja lor este imediat eliminat. Multi au crezut ca in China e altceva. Multi au vazut China ca un comunisto-capitalism care prin principii si mai ales prin rezultate se poate opune capitalismului de tip american si vest-european. Eu am fost unul dintre credului.

Ei bine, nu. China, cu toata infuzia de capital din alte tari, cu toate investiile, cu tot boom-ul economic si social, ramane in esenta o tara profund comunista. Cu incalcari ale dreptului omului bine camuflate prin iluzii. Iluzii ca totul e roz, ca 1,3 miliarde de oameni sunt mandri de regimul care ii conduce.

Iar restul lumii le-a dat o sansa. Le-a incredintat organizarea Olimpiadei din 2008. Si ce au facut din ea? Ne-au vandut iluzii frumos impachetate. Au folosit un machiaj excesiv, iar cum femeia e sigur mai frumoasa naturala asa si ceva normal, impresionat dar cu imperfectiuni este de preferat in locul unei forme fara fond, unui vas de aur plin cu noroi.

Artificiile au fost … artificiale. Au fost prea frumoase pentru a fi adevarate. Si nu au fost. Au fost realizate digital si montate peste imaginea originala. Culmea, cu tehnologii “capitaliste”  de ultima ora. Tehnologii pe care europenii si americanii desi le aveau la dispozitie nu le-au folosit, din respect pentru public. Explicatia cum ca falsurile au avut menirea doar de a-i proteja pe spectatori nu mai conving pe nimeni.

Probabil cea mai crunta deceptie a ceremoniei a fost faptul ca imnul national nu a fost cantat de acea fetita cu chip de inger, ci a fost mimat. Adevarata cantareata a fost tot o fetita, cu o voce superba, insa care nu arata asa cum vroiau autoritatile chineze. Ei au vrut ca totul sa fie impecabil, au luat o fetita foarte draguta, o alta fetita cu o voce superba si “le-au combinat” intr-un mod care ma dezgusta profund. Sute de milioane de oameni au fost mintiti cu nesimtire. Doar pentru ca totul sa iasa ca la carte. Explicatia data de oficiali m-a lasat cu gura cascata: “Motivul e ca interesul national primeaza”. Dar oare visele fetitei care chiar a cantat? Ce se intampla cu ele? Nimeni nu va sti de ea doar pentru ca dintii ei nu au fost perfecti. Sunt trist dar in acelasi timp revoltat impotriva unei agresiuni asupra umanului ( nu asupra umanitatii ). Video youtube.

O alta acuzatie la adresa Chinei e faptul ca a falsificat varsta a doua gimnaste, care se pare au doar 14 ani, desi in actele oficiale au 16. Mai multe aici.

Cred ca poza aceasta reliefeaza exact realitatea chineza. O lume in care mizeria, saracia, tristetea oamenilor, toate sunt frumos ascunse sub un covor stralucitor, magnific. Poate ca cineva ar trebui “sa aspire” din cand in cand si sa sanctioneze autoritatile chineze.

Totul mi-a amintit de perioada comunismului de la noi, cand pentru Ceausescu se organizau parade de o monumentalitate fascinanta dar in acelasi timp inspaimantatoare. Cand “copii perfecti” erau creati pe banda rulanta. Mai mult ca sigur China o sa ajunga prima putere mondiala in urmatorii 20-30 de ani, mai mult ca sigur ca si pana atunci va arbitra toate deciziile marilor lumii, insa daca nu va scapa de meteahnele comunismului ( iar acum sunt aproape convins ca nu o va face ) atunci nu va reusi decat sa fie o forta de temut nicidecum de admirat. Iar tot ce a facut acum imi da si un sentiment de neliniste pentru viitor. Cu resurse semnificativ mai mari se poate doar ghici ce va putea face.