Decedatul e clasicul DVD. Dacă e să fiu corect până la capăt, Măria Sa încă nu a trecut la cele veşnice, însă dă semne de oboseală. DVD-ul (Digital Video Disk sau Digital Versatile Disk sau niciuna din variante) a preluat tronul cam pe la mijlocul anilor ’90 de la deja matusalemicul VHS. Deşi versatil, DVD-ul nu a reuşit să se impună în lumea muzicii, acolo unde CD-ul a rămas suveran până în prezent (iTunes, magazinul online al celor de la Apple a reuşit performanţa ca să devină primul retailer american de muzică , stabilind un punct de cotitură care va marca ireversibil această industrie).
Ţin minte cât de impresionat am fost când am văzut primele filme pe DVD, comparativ cu calitatea casetelor video. Era ca de la cer la pământ. Imaginea, sunetul, subtitrările, faptul că era ceva compact şi nu ceva greoi ca o casetă, durabilitatea, faptul că nu necesita derulare („be kind, rewind” : ) ), plus multe alte calităţi au impus rapid DVD-ul, formatul fiind privit mai mult ca o revoluţie decât ca o evoluţie. Însă se pare că vorba „las-o că merge şi aşa” a funcţionat foarte bine printre consumatorii de entertaiment, deoarece DVD-ul a reuşit să preia tronul complet abia în 2001. Atunci pentru prima dată, vânzările de DVD-uri le-au depăşit pe cele de casete video.
Discul Roşu ( lungimea de undă a razei care este utilizată pentru citirea DVD-ului variază între 635 şi 650 nm, de unde şi culoarea roşie; la CD-uri, aceasta este între 770 şi 830 nm, deci spectrul infraroşu), a început să prindă putere în anul 1997, Titanic fiind printre primele blockbustere ce au beneficiat de pe urma noii tehnologii. De atunci încolo a fost doar o singură direcţie pentru noul format: în sus. Dar trecerea timpului a fost proporţionala cu creşterea exigenţei consumatorilor. După mijlocul anilor 2000, era clar că trebuia să se mai producă o revoluţie. Capacitatea DVD-urilor de a stoca 4.7 GB single-layer sau 8.4 dual-layer (eu mă gândeam pe atunci ca in veci nu o să am nevoie de mai mult) a început să-şi arate limitele. Rezoluţia de 720×480 era perfectă pentru televizoarele standard (ca ex Samsung-ul meu de 54 cm), dar odată cu apariţia LCD-urilor şi plasmelor de dimensiuni considerabil mai mari, imperfecţiunile deveneau din ce în mai evidente. Alte deficienţe ale DVD-ului apăreau pe zi ce trece: de la protecţia împotriva piratării (vezi DeCSS) până la alternativele care au început să taie din profitul adus de vânzările şi închirierile de DVD-uri (de ex TiVo).
Un japonez, pe numele său Shunji Nakamura a fost primul care a pus în practică diodele cu lumină albastră, cu o lungime de undă semnificativ mai mică decât cea folosită la DVD-uri. De aici încolo drumul către HD (High Definition) era deja asfaltat. Însă, interesele, banii mai precis şi faima au făcut ca acest drum să se bifurce. Şi aşa s-a născut un război între formate, război care nu a ajutat pe nimeni, iar pe termen lung consecinţele pot fi catastrofale. Este desigur vorba despre celebra înfruntare Blu-Ray – HD-DVD încheiată târziu, sper că nu prea târziu. Mutarea Sony de a introduce un player Blu-Ray în consola sa de succes PlayStation 3 a decis practic învingătorul. De ce am spus că poate fi prea târziu? Deoarece în timp ce unii îşi disputau supremaţia HD pe suport magnetic, alţii s-au gândit cum să facă totul mult mai comod pentru consumatori prin download HD. Broadband-ul a intrat puternic în toate locuinţele facilitând acest lucru. Deşi nu toţi văd o luptă HD Fizic – HD Downloads.
Bun, ce aduce Blu-Ray-ul în plus. Doar un singur lucru în avantajul său. Capacitatea. De aici derivă toate celelalte avantaje. Un blu-ray are în standard 25 GB single layer şi 50 pe dual-layer. Dar se poate şi mai mult, mult mai mult. Ne demonstrează asta şi cei de la TDK care au ajuns până la 200 GB. Rezoluţia de până la 1920×1080 întreţesut sau progresiv e clar superioară celei DVD. Sunetul poate fi redat fără codare, ceea ce înseamnă un spor calitativ imens. Extrasele pot fi mai multe, mai mari, mai de calitate. Dezavantajul Blu-Ray e dezavantajul oricărei tehnologii noi. Preţul e prea mare, iar până nu se va ajunge la un preţ rezonabil, vor rămâne în urma dvd-ului standard. Recent a fost atins un record. Iron Man a vândut 20% de discuri blu-ray din totalul vânzărilor. Recordul precedent a fost dărâmat în doar două zile. Ceea ce înseamnă că blu-ray-ul începe să devină din ce în ce mai căutat.
La review-ul pentru film am rămas în ceaţă. Singurele filme la care am experimentat superioritatea blu-ray au fost X-men The Last Stand (X-men Ultima Infruntare) şi 300. Şi doar parţial. Am văzut că X-men 3 este distribuit de Prooptiki şi de aceea am decis să mă opresc la el. Am rămas frapat de frumuseţea unei imaginii HD pe o plasmă sau LCD (nu mai ţin exact minte), filmul rulând de pe un Playstation 3. Totul se petrecea primăvara 2007, în Franţa, când am rămas gură cască la efectele speciale însoţite de un sunet demenţial. Acest film l-aş recomanda tuturor care au acasă un player blu-ray şi nişte boxe pe măsură. Pentru că, credeţi-mă merită experienţa. Şi deşi după nume aţi crede că e ultimul în serie, nu e. Mai urmează, iar poate pe atunci când o să apară pe blu-ray o să am bani suficienţi pentru un sistem blu-ray de calitate. Până atunci vă recomand X-men 3, şi dacă doar pentru Halle Berry. Şi ce e mai frumos decât Halle Berry în HD.
Articol scris pentru Etapa a 5-a SuperBlog2008.