Eram fericiţi împreună. Extrem de fericiţi. De fapt aş fi vrut să folosesc alt termen, însă încă nu am găsit în dicţionar unul care să fie pe măsura a ceea ce simţeam. Zâmbete în fiecare dimineaţă la plecarea la serviciu. Zâmbete şi pupici. Odată ajunşi acolo ne sunam atât de des încât aveam senzaţia că e lângă mine, vorbea atât de duios încât fiecare cuvânt părea o îmbrăţişare caldă. Când ieşeam de la job eram atât de dornic să o revăd încât aş fi plătit toţi şoferii de pe traseu doar să se dea la o parte şi să-mi lase liberă calea către puiul meu. Seara era ca o clipă ruptă din rai. Trecea atât de repede, dar era divină. Ce frumos era!
Dar …
O zi de toamnă târzie, o vreme sumbră, bacoviană. Aveam nevoie de glasul ei mlădios, o sun. –Pusiii Ela!. – Bună, Dan. Am rămas blocat. Glasul ei era schimbat. Se auzea atât de clar încât m-am întors crezând că-mi şopteşte la ureche. Dar nu era doar asta. Ea niciodată nu îmi zicea Dan, niciodată. Şi atât de mult îmi plăcea că nu folosea numele acesta, mi se pare prea impersonal, prea rece, prea insensibil. Am trecut însă repede peste şocul iniţial. –Ce mai faci, iubi? O întrebai sperând că totul va reveni la normal. – Bine … Dan, mă scuzi te rog, am de lucru, vorbim noi mai încolo. Pa. Mi-a închis telefonul. Ea niciodată nu era prea ocupată pentru mine. Încă ea era cea care suna cel mai des. În ziua aceea nu m-a mai sunat. Într-un final, nu mai rezist. O sun, disperat. – Bună Ela, ce faci? –Mai am de lucru, vin mai târziu acasă, nu te superi nu? –Nu, draga mea, i-am dat replica eu, dar doar cu o pătrime din vocea mea masculină. –Dar Ela, tu în job-ul tău ai nevoie de internet, iar din câte ştiu eu firma se închide la 5, ce o să faci? –Lasă dragule, că mă descurc eu, doar ştii bine că sunt descurcăreaţă. –Dar poţi să vii şi acasă, avem internet. –Nu-ţi fă griji Dani, totul e ok. Pa!. A închis!. Simţeam că explodez. Calmează-te Dan! Pe unde umblă??? Totuşi, de ce se aude aşa de clar?
Am mâncat cartofi cu pâine. Altceva nu era, iar în casă doar ea găteşte, eu habar n-am să-mi fac nici ouă. Am mai fost nevoit o dată să-mi fac singur de mâncare. După aia a trebuit să stau două zile acasă. Indigestie. De aceea am mâncat doar puţin. Cu stomacul gol, dar plin de nervozitate, m-am decis să o aştept pe canapea. Când va veni o să-i zic eu câteva. Sunt sigur că a fost pe la cineva. Ora 23. Se aude uşa, sar de pe canapea ca ars. –Ela, bună. Bine ai venit acasă, îi zic eu pe un ton sarcastic. – Pe unde ai umblat? –Am lucrat, Dani, nu mai fi aşa de suspicios. Când s-a apropiat de mine, o „mireasmă” de tutun mi-a agresat senzorii olfactivi. –Ela, miroşi a ţigară, zi-mi acum unde ai fost. –Am lucrat, nu te mint, Dan. Acum te rog să mă scuzi, mă schimb şi merg să citesc ceva. –Bine, dar să ştii că eu o să dorm în cealaltă cameră. –Bine. Auzi la ea, merge să citească. Să citească ce? Că încă nu am mutat cărţile din biblioteca părinţilor. În fine, se pare că-i face plăcere să mă mintă. Să citească, auzi la ea! Nici nu mai intru în camera ei. Sunt sigur că e ceva putred în Danemarca!
Dimineaţă. Plouă mărunt, agasant. Se pare că Ela nu e deranjată. Iese din cameră vioaie, fredonând „Beautiful life” a celor de la Ace Of Base. –Aşa îmi place melodia asta, îmi zise ea. Am ascultat-o toată dimineaţa asta, de vreo 10 ori. -Poftim? zic eu stupefiat. –Da, Dani, îmi răspunde scurt. Crap de nervi. Se joacă cu mintea mea. Cum se poate ca să difuzeze MTV-ul melodia asta antică de atâtea ori într-o dimineaţă? De ce mă minte aşa? Ce i-am făcut oare? –Dani, să vezi ce fimuleţ funny am văzut pe youtube acum dimineaţa. Lasă că o să-ţi dau linkul de la serviciu, era să cad din pat de râs. Acum chiar că explodez. Visează filmuleţe pe youtube, când calculatorul e în cealaltă cameră. Iar eu sunt sigur că nu am auzit-o intrând. Sau poate mă înşel? În fine, sigur e ceva la mijloc.
Nu mai rezist, fug spre lucru, fără mic dejun, fără nici măcar un pupic. Mi-am luat pe drum un hamburger. Acum am aflat de ce i se zice fast food. E viteza cu care vreau să îl arunc, atât de dezgustător e. Beau un pahar cu apă şi iau un Orbit să se estompeze gustul. Ajung la lucru şi urmez ritualul consacrat. Adică pornesc Messengerul. Ela e deja online!. Cum se poate? Nu a plecat încă la lucru? –Bună Ela. –Bună scumpi. –Aşa de repede la lucru? –Acum ajung, îmi răspunde ea. Cât de nonşalant poate minţi. Deja bănuiam ce e mai rău. O fi la vreun vecin. Dar atunci de ce a intrat online? Doar nu e tâmpită. Dar ştiu că e la un vecin, însă putea găsi o minciună mai credibilă. Ştiu, e vecinul de la 4, Costel Am văzut cum se uita la el de fiecare dată când se nimerea în lift. Cum el, galant îi deschidea uşa, cum ea râdea la fiecare banc al lui, iar eu tot îl uzez pe săracul Bulă fără succes. Eram gata să merg la Ernest. Am ajuns mai roşu la faţă decât semaforul. Ceva trebuie făcut. –Ok, scumpo, zisei eu abia nimerind tastele. Am ieşit de pe Messenger. Bineînţeles însă, gelos din fire, nu am putut să nu ştiu ce e cu ea şi am intrat din nou peste vreo oră. Ea era tot online, cu statusul „Micul meu tovarăş”. Ce naiba vrea să însemne asta? Şi vecinul de la 4 e scund, adică mai scund ca mine. Dar Ela nu e aşa naivă să pună un status dedicat lui. Nu mi-ar face ea una ca asta, nu. Revino-ţi Dane. Dar dacă totuşi?. În timp ce îmi frecam eu mâinile, picioarele, tastatura, orice găseam acolo, de nervi, intră ea. –Iubi, vrei să vezi nişte poze? –Da, sigur Ela, gândindu-mă oare ce poze, Doamne!. Îmi trimite nişte poze cu ea şi colegii ei de lucru, poze recente. Atât de clare, culori vii, contrast perfect, ce mai, o delectare. M-au mai liniştit puţin. Dar doar puţin. –Ela, pozele astea sunt superbe. Felicitări colegului care le-a făcut, dar mai ales aparatului foto. – Ha ha ha … îmi scrise ea. Oare de ce râde?
Ziua a mers ca naiba, scenariile se creau, se destrămau, se suprapuneau în mintea mea. Mă consumam ca un idiot. I-am zis şi la şefu’ să mă pupe undeva unde nu mă vede soarele. Cum îmi zice el mie să respect deadline-ul? Bine că şeful a fost rezonabil şi m-a trimis acasă doar pentru o zi. –Du-te şi te odihneşte puţin Dane, cred că eşti prea stresat. Am ajuns acasă şi mai furios. Toate au mers anapoda. Mi-e foame, deschid frigiderul. Ura, este lapte. Of, dar e expirat de 2 zile şi eu nu risc nimic. Asta nu e ziua mea cu siguranţă. Sună telefonul. Ela. –Scumpiii, ceau. –Bună Ela. –Te-am sunat să-ţi zic că azi o să întârzii un pic. Merg cu o prietenă să o ghidez până undeva. Şi de ce nu mai eşti online? –Să o ghidezi?!? De ce mă minţi Ela, spune-mi ce se petrece!. Nu mai suport. Cine e? –Dani, suferi de paranoia. Nu mai fi gelos degeaba. Ne vedem acasă. Pa.
Nu mai rezist. Toată lumea se prăbuşeşte parcă peste mine. Mă înşeală. Şi ştiu că e Costel de la 4. Cobor repede până la el. Sun la uşă. Răspunde soţia sa. –Bună Ioana! Costel e acasă? Vreau să vorbesc ceva cu el. –Nu, nu e, nu ştiu unde a plecat. Bine că ai venit. Ela şi-a uitat la noi o chitanţă. Era să cad pe jos. Nici nu am luat bucata de hârtie, am urcat repede până în apartament şi am stat acolo gândindu-mă la ce o să urmeze. E clar, îmi ziceam eu. O să încheiem totul între noi. Cum mi-a făcut una ca asta? Sunt chair cârpa ei? O să-i cer explicaţii după care o să mă despart de ea. Mă pun să o aştept.
Ora 23. Se aude uşa, sar de pe canapea ca ars. –Unde ai fost Ela? Vreau explicaţii şi nu minciuni ca până acum! –Nu te-am minţit nici o clipă Dani, te rog să mă scuzi un minut, fug până la baie. Intră grăbită la baie aruncându-şi poşeta pe canapea. Dane, asta e şansa ta să afli amănunte. Şi fac un gest care nu mă caracterizează deloc. Îi iau poşeta şi caut în ea. Atunci îl văd. Totul devine brusc atât de clar! Sunt un DOBITOC.
Ela îşi luase un HTC Touch Pro. Când reveni de la baie mă văzu stând cu el în mână, cu ochii ca cepele şi cu o faţă de idiot. –Văd că l-ai găsit. Atât de mult îmi place micul meu tovarăş. Ştii cât de mult îmi doream aşa ceva. Am fost la Costel, că ştii că el lucrează la Onsite.ro. M-a ajutat cu formalităţile într-o clipă. Însă cred că am pierdut chitanţa la el. Nu-i nimic, mi-o înapoiază. Să ştii că viaţa mea a devenit o plăcere datorită noului meu HTC. Este un PDA atât de performant. Pot să citesc sau să scriu documente office sau pdf, ceea ce mă ajută enorm în munca mea. Are Wi-Fi, am fost într-o cafenea să mai lucrez peste program. Singurul lucru care nu mi-a plăcut acolo a fost fumul. Are 3G prin HSPDA şi WCDMA, mă pot conecta online din maşină. Chiar şi pe Messenger. Are aplicaţie de youtube integrată, deci pot să mă uit la filme fără să fiu nevoită să intru în browser. Cred că ai auzit calitatea ireproşabilă a sunetului. Îl ador. Are şi un mp3 player de o calitate ireproşabilă, la fel cum e şi redarea video mulţumită procesorului de 528Mhz şi a memoriei RAM de 288MB, cea ROM fiind de 512MB. Însă momentan am doar o piesă pe el, „Beautiful life”, ştii tu, preferata mea. Asta deşi suportă card microSD până la vreo 16GB, poate şi mai mult. Are GPS, cu A-GPS. Să vezi ce mult m-a ajutat azi când am ghidat-o pe colega mea Claudia pe nişte străzi atât de lăturalnice încât nici nu ştiam că există. Iubesc pozele făcute cu camera de 3,15 MP, cu autofocus, parcă sunt poze făcute de o cameră foto scumpă. Şi e atât de uşor, doar 165 de grame. Mai puţin ca un hamburger. Vrei să luăm cina în oraş?
Articol scris pentru etapa 11, superblog 2008.
